La universitatea unde predau, derulez un experiment social. Nu mai țin prezențe ca în alți ani. Studenții pot opta liber (nu există constrângeri) dacă să participe sau nu la cursuri. Ca să pot discerne între motivația intrinsecă și alte motivații extrinseci, materialul de studiu a fost o variabilă controlată. Ei au la dispoziție fotocopia manualului după care predau. Nici vreo altă constrângere nu am aplicat. De exemplu, să condiționez participarea de intrarea în examen sau să ofer puncte pentru un minim procentaj de prezență.
Am anticipat o participare de 20%. Am fost optimist. La primele cursuri n-a depășit 15%. I-am felicitat pe studenții prezenți. Nu știu exact ce motive au, dar presupun că manifestă dorință de a învăța și curiozitate, însemnând, simultan, că și-au trecut alte priorități într-un plan secundar. Mi se pare lăudabil.
Educație nu înseamnă dresaj. Ce poți înțelege ca student, când profesorul condiționează intrarea în examen de prezențe obligatorii? Sau când oferă puncte la examen pentru participarea la cursuri și seminarii. Am renunțat la asemenea practici, înțelegând efectul pervers. Studenții sunt adulți (nu copii) care au optat liber pentru facultate. De ce să nu opteze, în continuare, liber, cultivându-și autonomia? Ne amintim aici de teoria autodeterminării, aplicată în educație, prin prisma căreia, profesorul ar trebui să încurajeze în studenții săi competențele de studiu, legăturile sociale în comunitatea academică și autonomia în învățare.
Probabil profesorul (ori profesoara), genul pavlovian, văzând câți studenți vin la cursul dumnealui, crede că face o treabă grozavă. Evident, e un păcălici care se păcălește pe sine. În timp ce, studentul poate ajunge să creadă că vine din obligație. A fost constrâns. Cum mai poate crede că vine din curiozitate și că-i place studiul? Numai dacă are în fața lui dreptul la alegere. Nu din opțiune liberă s-a înscris la facultate? De ce odată înscris, ajunge obligat să studieze? O bună comunitate academică pune la dispoziția studentului mijloacele necesare studiului. În rest, studiul devine datoria dumnealui, pe care fie o alege, fie nu. Și face asta de la un curs la altul, de la un an la altul. La final de etape, o evaluare autentică, realizată de profesori autentici, va da măsura în care și-a făcut datoria. Cine nu și-a făcut datoria dincolo de un prag, mai poate primi, uneori, o șansă ca să-și repare nereușita sau neglijența. Dacă nu dorește, e bun de exitus. Așa se petrece prin universitățile autentice.
Educația academică prin constrângeri sau obligații mi se pare un non-sens. N-o lua la modul absolut. Există nuanțe și variații în constrângerile aplicate. Cei care uzitează ne-discriminativ de ele, și nu sunt puțini, stimulează inconștient o motivație extrinsecă. Ei pierd din vedere, dacă le-au avut vreodată, autonomia, dorința învățării și curiozitatea intelectuală. Studenții învață exclusiv din obligație, nu pentru că își doresc sau că înțeleg importanța acelor cunoștințe în ansamblul competențelor profesionale și potrivirea lor cu piața muncii.
Oricum, notele reprezintă recompense/sancțiuni. Studenții, motivați, sau nu, intrinsec, se prezintă la examene și primesc note. Cât despre un feedback de învățare, ciu-ciu! Mulți (deci, nu toți!) din aceștia copiază, după cum mulți fac acele afurisite de referate din referatele altora. Și, astfel, o bună parte absolvă examenele fără să fi deschis o carte. De ce așa? Deoarece, merge și așa. În genere, sistemul permite lejeritatea și facilul.
Aici depinde și de politica de business a universităților. De măsura lăcomiei, disperării sau, pur și simplu, depinde de concurență. Când fondurile lor vin (aproape) exclusiv din plățile studenților, calitatea educației cade-n cap și își rupe inevitabil gâtul. Fenomenul ”căderii-n cap” se întâmplă an de an. Nu cred că există patroni ”zărghiți” care să-și pericliteze veniturile de dragul calității superioare a educației. Ce ar însemna? Să cearnă între studenți capabili și conștiincioși și studenți neglijenți sau, chiar, inapți, riscând abandonul, ieșirea din competiție?
Ei, patronii, fac rabat la calitate ca businessul să prospere sau, măcar, să se mențină pe piață. Cei mai mulți neglijează probabil principiul de bază al antreprenoriatului. Afacerea cu educație academică are șanse să prospere când profitul e reinvestit din nou și din nou. Și nu când și-l cheltuie pe interese egotiste sau când îl conservă. Dânșii nu investesc în oamenii lor (”profesori”), în biblioteci și baze de date, nu caută și nu invită profesori veritabili, evită cerințele serioase de tip academic și abordează superficial tot ceea ce e posibil și imposibil.
Efectul pe termen lung ține de pervertirea pregătirii academice. Oamenii au diplome, dar ele nu acoperă competențe academice și de specialitate reale. Ba mai mult, nici măcar conectate la piața muncii. Nici cele de stat nu sunt prea departe. De ce crezi că ele nu arată pe nicăieri ratele de abandon? Ele nu se mai întrec în calitate, ci în numărul studenților adunați, înscriși și păstrați de la an la an. Și cum să-i păstrezi, domnule Rector Oricare? Cu generozitate. Răsplătești fidelitatea lor (via profesori docili) cu note bune pe baza unei munci intelectuale aparent serioasă (pe principiul ”mult și fără rost”). Deoarece, la una serioasă, ghicesc cu optimism că unu din trei o va duce la capăt. Asta dacă mai e posibilă o muncă serioasă. Facilitată de cine, dacă mă înțelegi?
Iar câștigurile lor nu mai vin din calitate, ci din contribuțiile pecuniare ale clienților-studenți. Cu cât mai mulți, cu atât mai mare e profitul. Astfel, inevitabil, clientul devine stăpânul dumitale. Tu, business cu educație superioară, l-ai așezat acolo din angoasa pierderii de client. Împuternicit fiind, dânsul va absolvi cursuri pe aproape nimic. Bine, unele nici nu se mai pot numi cursuri, după cum nici evaluările nu mai sunt evaluări.
Prin urmare, nici educația (superioară) nu mai este educație. Plouă cu licențe, masterate și doctorate luate pe aproape nimic. Ca exemple, poți observa troglodiții din scena politică și administrativă. Deși lumea (co-interesată) se minunează de frumusețea hainelor, împăratul este GOL. E atât de gol încât îmi vine să-mi întorc privirea în altă parte. De rușine.