ce fac oamenii fericiți

Sunt numit uneori psiholog sau profesor. Nu sunt nici una, nici alta. Nu fac parte din breasla psihologilor și nu sunt profesor universitar. Poate părea nițel paradoxal dacă fac muncă de psihologie și am ore într-o universitate privată. Poate. Profesional, mă identific cu rolul de terapeut și instructor.

Nu îmi plac defel sistemele în care sunt nevoit să mă potrivesc asemeni unei piese de puzzle în imaginea de ansamblu. Nu-mi place potrivirea în sistem chiar dacă sunt un șurub într-o mașinărie socială. Nu mă consider o bună piesă de puzzle și nici la mașinațiuni nu mă pricep. Ajung de obicei ”a pain in the ass” fiindcă sufăr de idei și tolerez greu (spre deloc) conducerea autoritaristă, status-quo-ul și neghiobia, aspecte deloc rare prin orice organizație și instituție. Și ca să nu mai ajung acolo, prefer să stau deoparte.

Cunosc persoane care reușesc performanța toleranței și față de care am o adâncă admirație. Mi-e limpede că nu le vine ușor, dar se descurcă cu stresul emoțional (manifestă reziliență). Pe măsură ce perseverează în acele împrejurări dificile personalitatea lor poate dobândi robustețe. Aici mi-am creat o nișă: să pun umărul (și capul) și să-i ajut cu știință psihologică la tărie și robustețe, la relații satisfăcătoare și mai puțin stres inutil.

Am experiențe diverse cu (ne)potrivirile. Am încercat și nu mi-a mers. Poate n-am încercat suficient? Poate. Nu cred că sunt pentru mine regulamentul și structura din exterior impuse. Îmi place viața comodă în care gust din plăcerile vieții, dar cu moderație, fiindcă lăcomia e nesănătoasă. Abia dacă tolerez reguli stabilite în propriul parlament lăuntric. Dar îmi place tot mai tare pe măsură ce văd că disciplinarea de sine dă roade. Dar, merge și fără disciplină… la un pariu cu hazardul.

Am descoperit în relație cu disciplina cum lucrează principiul creșterii organice sau pașilor mărunți. E un principiu natural și care, bag de seamă, e valabil în orice domeniu de cunoaștere. Apare în sport și exercițiu fizic, autocontrol și dependențe de tot felul, psihoterapie și creștere personală, în economie și afaceri. E un principiu intricat naturii după cum sugerează de altfel numele: creștere organică. Și nici nu ține doar de organisme. Stelele se formează, evoluează și mor după același principiu. Stai că am ajuns în galaxie. Să revin măcar pe orbită (orbita ochiului?).

Însă nu am ambiții. Nu-mi plac, deoarece apreciez viața liniștită și monotonă. Mă feresc de tensiuni și stresuri care vin odată cu dorințele sau ambițiile pe fondul unei nemulțumiri ori frustrări perpetue. Ambițiile și dorințele de îmbunătățire, perfecționare și maximizare mă fac să strâmb din nas. Ele îți transmit mesajul că nu e suficient cât ești, cât faci, cine ești și ce vrei, deoarece poți mai mult. Și mai mult.

O bună parte din publicitate mizează pe dorința oamenilor de ”și mai mult, și altceva și mai nou”. Dar ”la ce bun?”, mă întreb. Nu cred că asta e o viață bună și, uneori, fericită. Împlinirea vine din lucruri mărunte de fiecare zi în care te implici cu toată ființa ta asemeni unui copil. Un prichindel e cu totul pătruns de experiența momentului. E atât de prezent încât ai senzația că vibrează aerul în jurul său, iar dacă ești prin preajmă poți vibra odată cu el, dar cu o condiție: să te lași spontan. Nu știu cum e experiența ta, dar la mine așa este. Vibrează de la spiritul ludic. Viața lui e joacă și din nou joacă, declară adultul măcinat și frustrat de griji și frământări. A uitat experiența jocului și când vede joaca unui copil, la fel și joaca unei vietăți domestice, contemplă cu nostalgie sau rămâne în mirare față de frumusețea jocului. E valabil pentru cine încă mai poate să se mire. Nu puțini sunt aceia care și-au pierdut capacitatea jocului. Au devenit oameni serioși cu program non-stop de seriozitate de mă umflă râsul (alteori compasiunea) de atâta capacitate. Ei sunt adulții responsabili care fac lucruri de adulți maturi. Cum ar fi? Da, muncesc toată ziulica. Mai pot, oare, să iubească și să se joace?

Mi-am amintit de revelația doctorului Freud vizavi de ce înseamnă o viață bună. Dumnealui considera că tot ceea ce contează în viață e munca și iubirea. A uitat bineînțeles joaca, ceea ce se poate vedea și pe chipurile crispate ale psihanaliștilor care muncesc și iubesc dintr-un ego matur, fără îndoială, care mediază cu succes între impulsurilor id-ului și normarea supra-eului.

Să fie joaca o surioară mai mică a muncii și a iubirii? Nu aceasta e preconcepția? Joaca se poartă la copii în timp ce adulții nu se mai joacă… decât în timpul liber, iar asta numai acei adulți care sunt imaturi. Joaca e adânc sădită în natura noastră la fel ca munca și iubirea. Știm bine astăzi prin documentarea și observațiile repetate din etologie că tumbele și înșfăcarea, goana și tăvăleala mamiferelor sunt exerciții pentru abilitare în vânătoare, fugă și evitare a prădătorilor, stabilirea unei dominanțe în ierarhie. Joaca oferă lecții care pregătesc munca și iubirea. De aici concluzia pripită că joaca se poartă la vârstele mici și se încheie la vârsta adultă când te apuci de muncit și iubit.

Joaca nu e surioara mai mică a muncii și a iubirii. Ba chiar, dacă ai noroc, în baza faptelor din vieți anterioare (sau dacă ai băut aghiazmă), joaca se poate împleti cu munca și iubirea. În termenii teoriei determinării sinelui, înseamnă să arăți o motivație intrinsecă pentru activitatea ta care îți aduce venituri sau foloase materiale. Numesc muncă acea activitate care îți aduce venituri că doar nu trăiești cu apă chioară și sub clar de lună. Pe scurt, îți place munca și îți place atât de tare încât o poți face și fără plată. Te mai miră că patronii sau angajatorii au căpătat o obsesie pentru conceptul motivației? Problema lor cu personalul a rămas aceiași: ”Cum să ne motivăm angajații ca să muncească mai cu spor?”. În consecință, toți îi caută pe aceia motivați intrinsec. E un concept care e pretutindeni promovat dar nu și înțeles pe deplin. Teoriile motivaționale au nuanțe subtile și care scapă înțelegerii intuitive sau superficiale din știința psihologică.

Trecând la iubire, ai observat că iubirea trebuie simțită? Dacă n-o simți, nu este și poți pleca împăcată sau dimpotrivă. N-o simți? Vai, avem o tragedie! Însă iubirea bona fide vine din fapte, nu prin vorbe și simțiri indiferent de poezia lor. Au rostul lor, dar nu construiesc nimic durabil. E precum în anecdota aceea cu amorezul care promite iubitei luna de pe cer și traversarea oceanului ca să fie cu ea câteva clipe. Iar când ea îl invită, amorezul își aminti că afară plouă. Fără ca inimioara să-ți deie un ghiont mai bine te îndepărtezi că nu e de tine. Nu te poți forța să simți ceea ce nu e acolo, în inima ta. Nu este, deși ai încercat, atunci pare sănătos să mergi mai departe și să lași în urmă acea relație. Altfel, faci dovadă de masochism forțând potriveala într-o imagine din alt puzzle. 

În prelungirea iubirii dincolo de rude și partener se află serviciul în sprijinul comunității, un lucru rarisim pe la noi. Nimeni nu se preocupă de el de zici că nu există nevoi ale comunității. Ca în orice alte părți ale lumii avem grupuri vulnerabile și spații publice ce trebuie îngrijite. Dar nu de noi, ci de primărie, nu d-aia plătim taxe? Nu există acest tip de serviciu sau spirit civic, deoarece primăria are rolul de părinte (abuziv, uneori, când vine și taie copacii prin firmele ei crezând așa se face toaletarea de primăvară!), iar noi cetățenii părem mulțumiți în roluri infantile.

Așadar, care sunt acele activități prin care oamenii pot trăi împlinire și fericire? Analiza psihologică și ghicitul în stele? Statul pe canapea și surfingul pe net? Nu ajungi la fericire sau la o viață bună prin procese psihologice, după cum te amăgește mitul dezvoltărilor personale și psihoterapiilor abisale. Fericirea vine din acțiunile de zi cu zi, după cum ne învață Dalai Lama: “Happiness is not something ready made. It comes from your own actions.” (Dalai Lama XIV)