Intuiția, în sens psihologic (în special în modelele dual-process, cum ar fi cele ale lui Kahneman și Gigerenzer), este o formă de judecată rapidă și automată bazată pe recunoașterea tiparelor formate prin experiență anterioară.
Nu e o magie a „simțului interior” sau vreo informație trimisă pe cale cuantică dintr-un plan superior. E rezultatul unor procese inconștiente care condensează cunoașterea implicită. Cunoașterea explicită este aceea pe care o putem pune în cuvinte. Spre exemplu, mi se mai întâmplă să fiu întrebat ce fel de terapie ofer sau ce metodă folosesc. Rămân pe gânduri, pentru că mi se pare complicat răspunsul. Nu lucrez cu o metodă anume, cum ar fi, cognitiv-comportamentală sau terapia prin acceptare și angajament. Lucrez eclectic, da, dar într-o manieră personală în care cunoașterea mea e implicită. Îmi vine dificil să o trec la nivel conștient ca s-o pot explica.
Revenind la oile noastre, intuiția funcționează de minune în următoarele situații:
- pe domenii cu regularități stabile și feedback rapid, cum ar fi șahul, medicina clinică, sportul, psihoterapia;
- când individul a acumulat mii de ore de practică deliberată, deci a întâlnit multe situații similare.
Nenea, nenea, când intuiția dă greș?
- în domenii noi sau ambigue, unde tiparele nu se repetă (de exemplu, investițiile bursiere, politica sau diagnosticul psihologic bazat pe impresii scurte);
- când experiența e distorsionată de biasuri cognitive sau de selecția limitată a exemplelor din trecut, cum e cazul terapeuților care creează o teorie psihologică pe baza unor cazuri din cabinet.
Așadar, intuiția nu e opusă rațiunii, ci mai degrabă un rezumat automat al experienței tale. Funcționează (aproape) ca un algoritm de recunoaștere de patternuri antrenat pe multe date, doar că datele sunt trăirile și observațiile tale.