Nu cred în zei sau în vreo Higher Power care manevrează acest Univers. Altfel, mă amuză gândul că ar putea exista o entitate super-inteligentă care face balonașe din spuma cuantică (bubble multivers) asemenea unui copil pus pe joacă. Totuși am credințele mele (fără să implice zei). Una dintre cele mai puternice este că iubirea poate fi cultivată. Începe cu acceptarea, care, la rândul ei, începe cu empatia – când te pui în perspectiva altuia. Este, probabil, cea mai profundă lecție despre natura relațiilor umane și cel mai greu de însușit.
În absența judecății, a criticii și blamului, omul se simte văzut, nu corectat. Simte că există loc pentru el așa cum este. Iar această simțire nu e o teorie, după cum ai crede dacă ești o fire sceptică, ci o realitate trăită – una care are puterea de a transforma o ființă umană (nu știu dacă merge și la reptilieni).
Acceptarea nu presupune negarea diferențelor sau idealizarea celuilalt, ci recunoașterea lui ca om, însă fără condiții. Mergi la un copac și te apuci să-l judeci? Măăă, copacule strâmb ce ești, de nu-mi dai nimicuța! Mergi la el și comentezi că nu-i stau bine frunzele? Sau îl ameninți că-i rupi crăcile dacă nu face fructe? Vezi un copac și recunoști ca fiind ceea ce este. Uite, te văd, ești acest copac – măr, prun, castan… Este evident că nu poți nega diferențele. Tu ești această creatură conștientă, copacul e o plantă (conștientă?). Bine ar fi să-l poți lăsa acolo, îngriji eventual, pentru că e mai prețios ca aurul. Poți idealiza un copac? Hmm.. pare o întrebare aberantă. Și, totuși, de ce idealizezi un om sau altul? Dacă ești o persoană religioasă, îl idealizezi pe Iisus Hristos? Sau, dacă ești non-religioasă, de ce să-l idealizezi pe Marcus Aurelius? Sau pe Nicușor Dan, președintele ales recent? O idee nu mai este omul sau persoana. Ai intrat într-o relație cu ceva la nivel conceptual. Știu, unora dintre noi așa le place. Să aibă relații cu idei de oameni, nu cu oameni. Dar niciun om real nu poate sau nu trebuie să corespundă complet unei idei perfecte.
Dacă poți recunoaște un copac fără să-l judeci sau să-l idealizezi, de ce nu poți face asta și cu oamenii?
Acceptarea vizavi de un alt om este dificilă pentru toți aceia dintre noi crescuți fie cu neglijență, răceală și distanță, fie cu critică, blam și șantaj emoțional. Asta ne spune multe despre mediul social-emoțional și cultural în care am fost socializați. Mai degrabă idealizăm și ne fabricăm o relație cu o imagine, nu cu o persoană reală. A avea o relație cu o idee de om este mai confortabil, dar este o formă de evitare a relației autentice. Eviți dezamăgirea dar creezi premisele pentru o dezamăgire mai cruntă în viitor. Întotdeauna ideile ajung să dezamăgească prin aceea că se învechesc în timp ce așteptările se schimbă.
Omul care se poate abține de la judecăți de valoare, epitete negative și blam poate să fie perceput ca prezență pașnică (terapia lui Carl Rogers, mentorul meu din cealaltă lume). Simți că nu ești nici evaluat, nici analizat sau corectat, ci pur și simplu primit așa cum esti, cu bune și rele. Într-un astfel de spațiu, apărarea cade, masca devine inutilă, iar sufletul respiră liber. Doar atunci apare apropierea autentică, cea care nu vine din dorința de a fi iubit, ci din bucuria de a fi întâlnit.
Și am convingerea că tocmai în această întâlnire se întâmplă înflorirea. E ca un sol fertil. Pentru că acolo unde descoperim libertatea de a fi, se naște și curajul de a deveni. Nu prin presiune, ci prin încredere. Nu prin condiționare, ci prin căldura unei prezențe îngăduitoare.
Iubirea nu poate fi o luptă pentru a schimba sau a convinge, ci o alegere de a rămâne lângă celălalt exact așa cum este, oferindu-i un spațiu sigur în care să-și desfacă, în ritmul său natural, petalele întocmai ca o floare.