Puzzle (doar pentru unii)

17 May 2014 | By Seramis Sas | Filed in: Știința psihologică.

Îmi imaginez că nu te-ai intersectat cu ideile din articolul anterior. Dar nu-i bai, pentru că ne reîntâlnim aici cu unele dintre ele.

Cum răspunde Pinker gazetarului de la Harvard la întrebarea:

 If you were trying to get someone interested in this field today, what would you say?”

Pinker răspunde cu retorică “What could be more interesting than how the mind works?”. Într-adevăr,ce poate fi mai interesant decât mintea! Steven Arthur Pinker ,după cum ştie orice student (care nu-şi pierde timpul la cursuri, ceea ce nu înseamnă în mod necesar că nu studiaza), are o carte, o capodoperă, aproape copleşitoare ca volum de informaţie ştiinţifică, publicată în 1997. Titlul cărţii este, surpriză, “ How the mind works?”. Din surse sigure ştiu că acest volum nu se află la bibliografia cursurilor de psihologie generală. (sper să fi fost înşelat de surse)

“Also, I believe that psychology sits at the center of intellectual life

Greşeşti, domnule Pinker. În ceea ce ne priveşte, cu unele excepţii, psihanaliza şi psihologia mumbo-jumbo reprezintă miezul vieţii intelectuale. Mulţi oameni neinformaţi îşi cultivă abilităţi şi calităţi personale, îşi îmbogăţesc cunoaşterea, participând la ateliere şi programe abramburistice (based on nothing, cel mult bazate pe dovezi anecdotice) şi lecturând cărţi de literatură psihologică nonştiinţifică.

Odată lămurită akena aborigenă a vieţii întelectuale, Pinker ne (mai) precizează şi una din direcţiile în care se îndreaptă psihologia.

“…it looks to the biological sciences, to neuroscience, to genetics, to evolution.

În facultăţile de profil se predau cursuri cu topici din biologie, neuroştiinţe, genetică şi evoluţionism? Cu unele excepţii, nu. Psihologiile predate în facultăţi sunt aproape goale, concentrate în jurul unui psihism (suflet) inefabil. Marea parte din psihologia academică românească pare a fi intoxicată de umanism si transpersonalism care încă (mai) înfloresc la noi precum mucegaiul.

Nu-ţi imagina că am ceva cu aceste paradigme de înţelegere a domeniului psihologie. Nu mă declar un anti-experienţialist, un cognitivist ori behaviorist sau invers în timp ce unii fac prozelitism şi se polarizează naiv în tabere de umanişti-experienţialişti, cognitivişti, transpersonalişti, jungieni, freudieni şi altele asemenea. Se pare că psihologii au taberele lor în funcţie de şcoala de gândire în care şi-au făcut formarea profesională.

Nu mă identific cu asemenea tabere, deoarece nu mă pasionează prozelitismul şi, cu atât mai puţin, dogmatismul majorităţii acestor şcoli. Mai mult, istoria psihologiei sugerează o atitudine esenţial diferită în studiul şi practica psihologică. Însă, mă tem că puţini sunt aceia care au habar de istorie în acest domeniu. Aşa că, să ne reamintim câteceva.

Revoluţia cognitivă a început în State în anii 50-60, reintroducând în psihologia americană, drept obiect de studiu, mintea (cogniţia sau procesele mentale) într-o nouă paradigmă: procesarea informaţiei. Cum adică l-a reintrodus? Înseamnă că, în prealabil, cineva (un grinch) a eliminat mintea din studiul psihologiei. Cine? Da, behaviorismul, care a fost un fel de Grinch în psihologie. Inainte de aparitia sa, cercetarea stiintifica a mintii a inceput in secolul 19, desi nu exista o disciplina numita psihologie cognitiva sau, macar, o psihologie.

John B. Watson a fost grinch-ul care a edificat şcoala de gândire behavioristă în psihologie. Primul pas a fost un articol publicat în 1913 în Psychological Review cu titlul “Psychology as the Behaviorist Views It”.  Watson precizează metoda şi scopul psihologiei în viziunea sa:

“The behaviourist views psychology as a purely directive experimental branch of 
natural science. Its theoretical goal is the prediction and control of behavior.”

După cum ştie orice student mai acătări, Watson respinge introspecţionismul ca metodă şi elimină conştiinţa din topicile de studiu şi recomandă ca obiectul de studiu să fie doar comportamentul observabil. Mintea sau procesele cognitive nu sunt “obiecte” accesibile psihologiei, deoarece nu au o realitate observabilă. Acesta a fost începutul unei perioade de masurători comportamentale. Fără minte (sau suflet), da. Pe măsură ce behaviorismul a devenit o forţă, atenţia psihologilor s-a mutat de la înţelegerea minţii prin deducerea proceselor mentale în baza comportamentelor către înţelegerea comportamentelor în termeni de relaţie stimul-efect.

Tot prin anii 60 apare o a treia forţă în psihologia americană. Parintele ei spiritual este considerat Abraham Maslow adesea asociat, indeosebi în cultura psihologică populară, cu o anume piramidă împrumutată post-mortem de la vreun faraon egiptean. Psihologii umanisti intenţionau să înlocuiască cele două forţe principale ale psihologiei: behaviorismul şi psihanaliza.

Psihologia umanistă era o reflectare a nemulţumirii specifice unui zeitgeist manifestat vizavi, în general, de materialismul culturii occidentale şi, în particular, de artificialitatea în înţelegerea minţii umane. Pentru reprezentanţii psihologiei umaniste, behaviorismul era o abordare obtuză, mecanică şi sterilă a fiinţei umane. Animale şi maşini?! Este profund dezumanizant, considerau ei. Unde este sufletul? Unde sunt calităţile pozitive, resursele psihologice, aspiraţiile, valorile umane? Nicăieri în behaviorism sau psihanaliza freudiană.

Într-o lume avidă după suflet şi experienţe conştiente magnifice a înflorit mişcarea umanistă în psihologie. În avântul ei, aş zice copilăresc, a omis că o disciplină ştiinţifică se contruieşte, în principal, prin observaţia empirică (structurată) şi metoda experimentală. Suprasaturaţi de măsurătorile behavioriste au adoptat în studiile lor metoda calitativă şi au neglijat, chiar dezavuat, metoda cantitativă. Această impulsivitate a împins urgent psihologia umanistă (mai ales, transpersonalismul) în afara comunităţii academice americane, eminamente orientată către cercetare ştiinţifică. Psihologia în versiunea umanistă nu oferea comunitaţii academice o psihologie evidence-based sau o psihologie care să funcţioneze în baza unor evidenţe concrete şi măsurabile, deoarece aproape nimeni nu oferă fonduri pentru experienţe sufleteşti, invizibile şi efemere.

În acest context, pe larg expus aici, a luat avânt revoluţia cognitivă devenind curentul principal în psihologia americană, deoarece a reuşit să integreze metodele behavioriste cu cele fiziologice şi, ulterior, neuropsihologice (anii 80-90), într-o nouă paradigmă, cea a procesării informaţiei, orientată către studiul minţii (cognitiei) şi nu doar a comportamentelor. Astfel, psihologia a beneficiat de un salt calitativ în cunoaşterea ştiinţifică, începând cu anii 60. Iar psihologia umanistă a intrat treptat într-un con de umbră (exilată din marile universitaţi şi practicată pe ici-colo, indeosebi in consiliere) în mai puţin de două decenii de la naşterea ei. Deşi nu a prins rădăcini solide premisele ei salutare au rămas, au dospit douăzeci de ani, şi au înflorit în anii 90 în ceea ce s-a numit psihologie pozitivă. Eh, da, amice, doar că această psihologie a înflorit (nu doar că a prins rădăcini în comunitatea academică), deoarece foloseşte metoda empirică, cantitativă (nu doar calitativă), abandonată sau neglijată de entuziastii psihologiei umaniste (ulterior, transpersonale).

Revenind la Pinker, el îşi continuă răspunsul oferind şi cealaltă direcţie în care priveşte psihologia modernă.

But in the other, it looks to the social sciences and the humanities. Societies are formed and take their shape from our social instincts, our ability to communicate and cooperate. And the humanities are the study of the products of our human mind, of our works of literature and music and art.”

Dacă ne întoarcem pe plaiuri mioritice, în ce măsură psihologia academică românească urmeaza aceste două direcţii, de altfel, evidente, dacă urmăreşti cât de cât progresul ştiinţific în domeniul psihologiei, ca urmare a interacţiunii fecunde cu alte discipline ştiinţifice te las pe tine (student, licenţiat sau consumator de psihologie) să apreciezi.


Comments are closed here.