problema cu conștiința și materia

Ce e conștiința? O stare a creierului? Dacă da, ce fel de stare? Are o natură materială? Dacă da, ce înseamnă asta? Și dacă nu, din ce e făcută ea?

(Nu vei găsi în acest text răspunsuri, ci doar probleme și câteva referințe ușoare.)

Într-o definiție lejeră, conștiința e experiența subiectivă a unei persoane care implică ideea că cineva (eul/sinele) e acasă. Bazele ei sunt biologice și sunt studiate într-o sub-ramură a neuroștiinței. Conceptul de ”sincronie neurală” e prima explicație plauzibilă pentru legăturile dintre  dinamicile activităților neurale și proprietățile experienței conștiente. Dar o definiție consensuală a conștiinței lipsește, ceea ce e de altfel tipic în știință unde definițiile, teoriile și experimentele evoluează în paralel (precum Statul Paralel al prietenului nostru) și nu într-o ordine reconfortantă.   

Abordarea științifică implică axiomatic existența unei lumi obiective ce poate fi descrisă și explicată prin teorii și legi. Existăm într-un univers mecanic unde totul poate deveni predictibil (mai mult ori mai puțin precis) prin descoperirea mecanismelor de funcționare. Acesta e Universul – Ceas, atât de seducător pentru oamenii de știință (și nu doar) de la Newton încoace. Pentru public, materialismul rămâne, de asemenea, un mod convingător și la îndemână de a gestiona realitatea. Cu sau fără divinitate, oamenii preferă să creadă în materialitatea acestei lumi pe care o experimentează prin toate simțurile lor, inclusiv cel mental. Preferă, de asemenea, să creadă în posibilitatea transcenderii ei fie prin evoluția într-o lume mai bună după moarte, fie printr-o moștenire simbolică lăsată oamenilor prin care ”spiritul” cuiva dăinuie un timp.

Existăm într-o lume obiectivă și misterioasă, dar care poate fi dezvăluită și înțeleasă. (…atât cât e lăsat de la zeul creștinilor?). Dar această viziune convingătoare și la îndemână e departe de ceea ce cred fizicienii despre lumea materială pe care noi profanii o înțelegem cu mare ușurință… naivă, bineînțeles. De la Albert Einstein și Max Planck, care au introdus ideea de cuantă pe la început de secol XX, viziunea clasică cu originea în mecanica newtoniană a devenit limitată și incompletă sau poate chiar eronată în explicarea materialității lumii. Noua mecanică, cea cuantică, nu se descurcă nici ea mai bine. Interpretările ei ne oferă un univers exotic și misterios de ne încâlcește mințile încât cine crede că înțelege fizica cuantică înseamnă, de fapt, că se amăgește. (Nu înseamnă că nu poți învăța câteceva de aici). Acesta e universul micro sau cuantic versus universul macro sau de tip ceasornic în care ne place să credem și să conviețuim.

Mecanica cuantică, cu bizareriile ei, ne servește totuși intereselor noastre și funcționează excelent prin, de exemplu, circuitele digitale aflate în telefonul tău smart. Pot anticipa astfel că acest text va fi citit de tine. Nu și dacă m-aș muta în lumea cuantică unde textul scris de mine (care mine?) rămâne o posibilitate dintr-un ocean de posibilități; la fel și lectura ta (care tine?) alături de multe alte variabile. Stranietatea apare când tu (sau chiar eu), aflată în lumea macro, observi (și gândești) posibilitatea scrierii. În acest moment al observației, posibilitatea scrierii devine o realitate materială. Ce aiureală!, parcă te aud. Aiureală s-ar putea numi exemplul meu, dar fizicienii iau ideea în foarte serios. Dacă vrei să pricepi, merită să ceri ajutorul unei pisici închisă într-o cutie cu așteptarea unui final tragic: pisica lui Schrodinger. Ideea (un set de idei) e cunoscută ca interpretarea de la Copenhaga, considerată corectă de mulți fizicieni, și preluată necritic de mistici, care au scornit legea atracției universale și teoria cu gândurile care devin realitate cu care împuiază creierele a milioane de oameni cumsecade.

Dacă viziunea materialistă radicală rămâne cea corectă, stările conștiinței nu pot fi decât de natură materială. Dar, Doamne sfinte care nu exiști! Sau care exiști, poate, ca posibilitate virtuală în țesătura cuantică, zise o voce șugubeață. Ce e materia?, continuă ea. E complicat, răspunde un fizician. Interpretările la mecanica cuantică aduc complicații și în interpretarea conștiinței. Îți mărturisesc că îmi e prea lene să le trec în revistă. O poți face tu, dragă cititoare sau cititor, fie într-un stil academic aici, fie într-unul comestibil mai sus (cuvântul înroșit). Ca să te lămurești, poți lectura eseul profesorului Adam Frank din care mă servesc cu următoarea idee (mi-e puțin foame):

”This arbitrariness of deciding which interpretation to hold completely undermines the strict materialist position. The question here is not if some famous materialist’s choice of the many-worlds interpretation is the correct one, any more than whether the silliness of The Tao of Physics and its quantum Buddhism is correct.”  

Optarea pentru o interpretare ori alta e arbitrară și depinde mai mult de personalitatea decidentului decât de dovezi experimentale. Cum îmi place să cred ce scrie acest profesor în eseul dumnealui, cred că merită să reținem criteriul arbitrar. Și fără a crede că ”taoismul cuantic” reprezintă opțiunea corectă după cum ar fi tentați să creadă copiii (de indigo sau curcubeu?) care mă citesc. Pentru mine rămâne o problemă deschisă. La fel și mintea (cât să nu mă tragă curentul), reamintindu-mi înțeleptele cuvinte ale lui Carl Sagan: “Science is not only compatible with spirituality; it is a profound source of spirituality”.