Citești de pe un calculator ori tabletă? Sau smartphone? Da, ce au ele în comun? Evident, nota lor comună e că execută ce li se spune. Ele ascultă orbește orice fel de instrucțiuni din limbajul de programare. Iar asta face posibil ca la apăsarea unei taste sau un clic din mouse, să se intample ceva. Nu orice. Se intamplă exact ceea ce te aștepti. Ele execută automat conform instrucțiunilor. Și asta se simte bine de tine, utilizatorul. Probabil și de ele dacă ar avea conștiință.
Există totuși un produs secundar. Din automatizarea lor derivă și executarea unor instrucțiuni greșite. Calculatorul nu poate evalua că o anume instrucțiune va avea un rezultat bun sau nu. El se execută. Nu interoghează instrucțiunile primite. Obediența îl face util. Dar tot ea il face vulnerabil la instrucțiuni greșite cum sunt acelea din viruși și troieni.
În același fel selecția naturală construiește un creier al copilului vulnerabil la instrucțiuni. Creierul lui se încrede în ceea ce părinții îi spun și îi cer. Să asculte de instrucțiunile lor și să le creadă e o predispoziție biologică din creierul oricărui copil. Această credulitate îi servește supraviețuirii. Din ea derivă o consecință secundară. Nu poate deosebi între un sfat bun și unul nebun. Copilul nu poate deosebi că sfatul ”Nu trece strada că te calcă mașina” e unul bun, iar sfatul ”Trebuie să te închini ca să nu te bată Doamne-Doamne!” e unul inutil, care nu servește niciunui scop practic. Și, odată ascultat, devine o paradă gestuală spasmodică pentru evitarea unei bătăițe divine. În creierul lui, ambele povețe par să fie bune, de încredere. Ele provin de la o sursă recunoscută și sunt formulate cu solemnitatea care pretinde ascultare. Același lucru e valabil și pentru lume, univers, moralitate și natura umană. El se încrede și ascultă de învățămintele primite. Și e foarte posibil, ca odată ce a crescut și a devenit părinte, să le dea mai departe copiilor săi.
O parte din minte e credulă și ancorată în relația cu autoritatea, ca sursă principală de cunoaștere. De unde, enorma dificultate de a cere dovezi sau de a cere lămuriri suplimentare unui alt adult, aflat într-un rol de autoritate, care afirmă un lucru, precum ”în țările nordice, ca Danemarca, sunt cele mai multe sinucideri”. Da, da, am auzit de această remarcabilă informare din partea unor profesori universitari. Cele mai multe în raport cu ce? Cu republica Kiribati? În țara noastră avem mai multe sinucideri comparativ cu oricare țară nordică (v. aici). De unde mitul cu multe sinucideri prin țările scandinave?! Din amintirile ușor disponibile (euristica disponibilității), stimulate de emisiuni sau știri care au pomenit de depresie și rata de sinucideri prin țările nordice ca urmare a nopților lungi de iarnă. Sunt declarații, pardon, prejudecăți, care intră la categoria ”economie cognitivă”, fiind de un infinit de ori mai complicat să cauți date obiective.
Pe de altă parte, și această conduită de ascultare a unui om perceput ca autoritate ori lider în grup are rădăcini evoluționiste. Vine dintr-un automatism ce servește supraviețuirii în grup.
Un părinte modern poate încuraja la copilul său interogația. (a nu se confunda cu indisciplina). Ea, oricum, vine natural ca o consecință a predispoziției către explorare. Pe fondul credulității și obedienței, dorința de a cunoaște și uneltele lingvistice duc la ”de ce-urile” exasperante ale copilului. Când de ce-urile sunt intampinte de părinte cu mustrare sau ignorare, atunci copilul ajunge să creadă că greșește. ”Dacă pun întrebări, mami se supără. Trebuie să fie o greșeală, dacă întreb.”, zice o voce în căpșorul lui. Tendința lui e să asculte, nu să greșească, de unde și inhibarea treptată a interogațiilor firești, simultan cu întărirea conformismului.
Într-un context care, în continuare, favorizeaza inhibiția și relația întrebare-greșeală, orice autoritate ajunge să fie percepută drept sursa principală de cunoaștere, care beneficiază de încrederea oarbă manifestată încă din copilărie. Iar asta, chiar dacă copilul crește și devine adult. Ce fel de societate poate evolua de aici?