Abia am scris câteva cuvinte și parcă te aud. Comentezi că mi-am ales topicul pentru că sunt un frustrat, că nu sunt un tip atletic și musculos? Recunosc că sunt la ani-lumină distanță de modelul corporal ideal. Aduc mai mult cu scheletul acela de la orele de anatomie sau cu o radiografie ambulantă. Dar, în pofida comentariului peiorativ, nu am o frustrare. Sau, poate una mică, pitulată-n în vreun colțișor? Poate.
Auto-perceperea corpului se cheamă pe limba psihologică ”schemă corporală” sau ”imaginea corpului”. Sigur, ea se află în creier, dar nu ca un fel de fotografie de pe Instagram. E un concept psihologic și nu există ca atare. (Precizare pentru copiii care mă citesc).
La această imagine a corpului contribuie din plin publicitatea și artefactele (jucării cu super-eroi, echipamente sportive, filmele și îmbrăcăminte). Schema e modelată de infuzia cu modelul corporal la modă într-o anumită epocă. Astfel, bărbații tineri și adolescenții de azi sunt influențați de un anume model corporal ideal promovat cu obstinație în vremurile noastre. Nu am uitat de reprezentantele sexului frumos (nu?), dar despre impactul asupra lor am scris aici. Ele sunt cu frumusețea, noi cu puterea. Ele sunt subțirele și cu onduleuri, noi suntem lați și musculoși. Parcă așa ne descrie, dar și impune, stereotipul cultural.
Modelul ideal, la care aspiră mulți bărbați, e simplu (ca multe altele în cazul nostru :)): zvelt în talie, lat și musculos în partea superioară a trunchiului. Conform unui studiu (2017), trupul musculos e asociat în percepția subiectivă cu dominanța, tipic genului masculin, iar subțirimea cu sexapilul, tipică genului feminin. Aceste modele idealizate sau stereotipuri de gen sunt ilustrate, desigur, în păpușile și figurinele de joacă. Poți observa acest model chiar și la figurinele de acțiune sau super-eroi pentru copii. Aflăm dintr-un studiu publicat în jurnalul Body Image (2006) că aceste figurine sunt mai masive și mai musculoase, cu excepția taliei, comparativ cu cele de acum 25 de ani.
Orice bărbat știe (?) că dacă vrei să te apropii de acest model ideal, ilustrat chiar și de jucării, urmează să depui eforturi serioase prin antrenamente regulate de creșterea masei musculare cu susținerea unei diete speciale pe o perioadă mai lungă de timp, urmată de menținerea ei. Câți reușesc? Restul majoritar s-ar putea alege cu nemulțumirea. Dintr-o meta-analiză pe 15 studii, publicată tot în Body Image (2008), aflăm că tinerii simt insatisfacție vizavi de corpul lor și tind să se auto-evalueze negativ ca urmare a expunerii la imagini idealizate promovate insistent de industria publicității la orice. Oricât aș aprecia inteligența și creativitatea tinerilor implicați în această industrie, aici m-apucă iritarea, noroc că mă tratez cu niște meditație cu șezut pe cap.
Un tânăr bărbat, expus constant la modelul ideal și insistent promovat, riscă insatisfacția și deprimarea. Vestea bună e că există și factori de protecție. Unul, care îmi veni ușor în minte, e să caute domenii de activitate în care poate deveni un bun meseriaș. E drept că și aici apar frustrări. Durează și depinde de eforturi îndelungate până capătă abilități de meseriaș. Ele nu vin simultan cu mucavale galbene numite diplome.
S-ar putea să fie mai simplu și mai la îndemână să faci body building. Să-ți faci un cult din înfrumusețarea și grija pentru propriul corp? Și în tot acest timp dedicat cultului, să suferi că nu e suficient, că mai ai de lucrat? Un model idealizat e o imagine și nu o realitate. Chiar dacă el e promovat insistent, cu apariții fascinante în orice imagine și film, nu înseamnă că e ceva spre care trebuie să tinzi. Și dacă ar fi ceva, merită să investești? Cu ce te alegi?
Există câțiva bărbați care nu și-au găsit altceva de lucru, iar toată voința lor a fost orientată spre ședințe foto, clipuri de publicitate și, eventual, filme. (Câtă malițiozitate!). Sunt răsplătiți pecuniar (și în like-uri?) ca să arate ”ideal” pe sticlă și în poze și nu înseamnă că această alegere nu-i costă pe de altă parte. Fără îndoială că e o muncă dificilă să poți arăta ”ideal” și să nu fii totuși păpușă sau figurină din plastic (care arată fantastic!).
Toți ceilalți care se străduiesc să-și modeleze trupul după asemănarea lor au nimerit într-o iluzie. O imagine idealizată rămâne o imagine, repet ca un hodorog. Mă rog, sunt unii și alții, dar și altele, care se dau în vânt după ele, că doar ce-i frumos și lui D-zeu îi place. Nu înseamnă că ce e frumos mai e și sănătos. Cât de reprezentativ crezi că e acest model? Iar asta nu-ți aduce instantaneu nici dominanță, nici femei. Dar poate îți crește șansele, mă asigură un tânăr domnișor. Sigur, te privim și vedem că arăți excelent, dar ce urmează după?
Astăzi nu mai luptăm corp la corp ca să ocupăm teritorii sau să avem acces la femei. Luptele s-au mutat într-un alt plan, unul subtil, care ține de inteligență psihologică și socială (implicit verbală). Aici nu e nevoie de mușchi sau nu de acești mușchi. În prezent, accentul cade pe abilități verbale (nu telepatice) și sociale. Zici că asta e o raționalizare din partea unui individ cu probleme de schemă corporală? Posibil.
Vin și cu un argument evoluționist. Dacă ne gândim puțin, ne putem întreba care să fie originea unui model masculin masiv și musculos? Privind în istoria speciei, avea nevoie specimenul homo sapiens la alergări și mers vioi pentru vânat și cules de bicepși, trapez și pectorali masivi? Nu cumva acest fizic are legătură cu revoluția agrară? Ca să muncești la câmp, să ridici greutăți și să scurmi la vite, îți trebuie mușchi zdraveni și un trunchi masiv. Astăzi la ce-ți folosesc? Probabil crezi că impresionezi pe unele domnișoare, la rândul lor amăgite de păpușile ce defilează pe ecranele luminoase. Haide Seramis, că nici la vânat și cules nu mai iese nimeni! Cei mai mulți homo sapiens, cei din țări mai evoluate, pescuiesc, vânează și culeg din supermarketul de la capătul străzii pe care locuiesc. Iar pentru aceste activități solicitante nu au nevoie de agilitate, ci de o mașină mare cu motor și mai mare.
Datele din antropologia evoluționistă ne sugerează că masculii speciei noastre nu erau genul lat și musculos, asemeni unor gorile, aspecte de neanderthalieni, ci mai degrabă genul subțire, zvelt și sprinten. Strămoșii noștri nu-și prindeau de obicei ”prada” prin confruntare directă corp la corp, ci prin alergat și strategii viclene de grup ce presupun rezistență, agilitate (fizică și mentală) și comunicare. Și comunicare, repet, ca să-ți rămână întipărit. Ca să găsească pradă erau nevoiți să călătorească pe distanțe lungi pe propriile picioare. Cine nu ținea pasul sau reacționa greoi nu mai apuca a doua zi. Așadar, supraviețuirea ține mai mult de locomoție și lucru în grup, nefiind o problemă de bicepși, tricepși, trapez și pectorali masivi cu prelungire într-o talie zveltă de-l tragi pe el printr-un inel. O constituție fizică masivă e mai potrivită pentru acțiuni agresive individuale și de scurtă durată. Nu acestea erau caracteristice pentru stilul de viață al strămoșilor noștri. La ce îți poate servi, în prezent, o constituție masivă și musculoasă? Ei, da, dacă vrei să te angajezi la pază… că paza bună trece primejdia rea și unde-i haleală, e loc și de cafteală! Sunt și unii care nu pot altfel să-și gestioneze conflictele. N-au deprins încă abilitățile verbale necesare pentru coping în relațiile cu ceilalți.
În realitate, bărbații arată în diferite feluri, date fiind variațiile ereditare și stilul de viață într-un context social-istoric. Foto-modelul masculin care pozează sau filmează e doar unul dintre aceste feluri. Dânsul are un contract semnat prin care se angajează să-și mențină aparența corporală de invidiat sau idealizată (cu multe ajustări digitale). Noi ceilalți nu avem. Mai poți reține și criteriul excepției. Nu aceste foto-modele sunt reprezentative pentru categoria genului masculin (și, desigur, e valabil și pentru genul feminin). Se mai cheamă inteligență dacă îți aplici acest criteriu la propria imagine corporală? Dar, dincolo de acest text, fiecare poate alege spre ce să-și îndrepte eforturile. Chiar și o imagine corporală ideală poate fi meritorie.