libertate responsabilă

Nu cred că există oameni leneși sau neserioși. Cred că există oameni care nu sunt motivați corespunzător și care nu respectă reguli, deoarece nu le înțeleg rațiunea. (Sigur că mai există unii care le înțeleg dar au propriile agende ascunse). Mai cred că există oameni care sunt potriviți în moduri nuanțate cu anumite activități sau ocupații.

Neseriozitatea, pe care o definesc ca încălcarea unei reguli, acord sau convenție, și lipsa hărniciei (lenea) nu vin neapărat din personalitatea cuiva, deoarece personalitatea nu există ca entitate distinctă de circumstanțele specifice. Chiar dacă există în profilul personalității, conform cu modelul Big Five, o trăsătură-predictor pentru hărnicie și seriozitate, nu înseamnă automat că acel om va fi harnic într-un anume context. ”It depends”, zice psihologul.

Toți oamenii manifestă nevoia de a căpăta pricepere sau competențe într-un domeniu de activitate. Am în minte modelul motivațional al determinării de sine (validat empiric pe mai multe culturi). Există cursuri prin facultăți unde e amintit în treacăt spre deosebire de teoria stadiilor dezvoltării psihosexuale – scorneala psihiatrului Sigmund Freud. Am comentat prin alte articole, așa că revin.

Această nevoie psihologică de competență vine dinlăuntrul nostru. N-are legătură cu nimeni, însă manifestarea ei depinde de mediul în care ne aflăm. Mediul poate fi inhibitor ori stimulativ. Adică tu simți că vrei dar nu ai unde, nu ai loc, deoarece alți oameni sau circumstanțe te blochează din nou și din nou. Simți că viața ta nu are rost. Mediul în care te afli îți limitează sau blochează total autonomia și nevoia de competență. Probabil și din acest motiv (printre altele) pleacă mulți tineri să muncească în alte țări.

Nevoia de autonomie e la fel de importantă și intrinsecă precum nevoia de hrană. Manifestarea ei înseamnă să poți alege în fiecare moment și mai ales să alegi ceea ce contează pentru tine, nu pentru alții. Dar nu în absența unei structuri care face loc unei confuzii dăunătoare coeziunii sociale și integrității personale. Când confundăm libertatea exprimării cu manifestarea necenzurată a oricăror impulsuri. Aici sunt limite sau reguli ce ar trebui respectate ca să putem coabita cât de cât armonios. Dar nu pentru că ele există în afara noastră și dacă le încălcăm, putem fi pedepsiți, ci pentru că le-am interiorizat și alegem liber să le respectăm sau, unde e posibil, să le negociem. (Nu să le rescriem după cum insistă prietenul corupților Liviu Dragnea). De aceea nu voi putea fi de acord cu un stil de parentaj lejer sau fără structură. Nu sunt de acord, ba chiar mă calcă pe nervi, nici cu educația autoritaristă. Să înveți la școală din frica de pedeapsă e idee strâmbă care și până și azi îmi dă fiori reci pe spate.

Oamenii se pot exprima liber dar nu fără responsabilitate. Ceea ce implică reguli și consecințe. Nu vei trece pe roșu fără a-ți asuma consecințele. Nu înseamnă că șoferul te poate călca. Nu vei merge la examene fără să ai habar dând, apoi, vina pe profesor și subiecte.

Nevoia de autonomie seamănă cu nevoia de hrană, dar cu diferența că poți trăi o vreme fără hrană după care mori. Cu o relativă autonomie poți trăi o viață de om. Pot exista circumstanțe de viață unde poți manifesta autonomie dacă nu ai loc acolo unde contează. Nu înseamnă că te vei simți și fericită.

Lipsa (aproape) completă a autonomiei e sclavagismul. Probabil unii oameni la locul de muncă trăiesc aproape experiența sclaviei, când acțiunile lor sunt dictate la detaliu și sunt controlate pas cu pas de un alt om care poate dispune de ei după cum poftește. E o extremă dar nu mă miră când aud oameni care experimentează ceva aproape similar acolo unde lucrează. Ei au puțin control sau deloc pe ceea ce lucrează și timpul alocat. Munca, efortul și timpul sunt resurse care nu le mai aparțin. Asta mi se pare o injustețe socială. De aceea, există sindicate și un cod al muncii. Menirea lor (la fel și a contractului de muncă) e să-i protejeze pe cetățeni la locul de muncă de alții (angajatorii) care tind să-i exploateze, deoarece patronii (sau consiliul administrativ) caută să maximizeze profitul cu cât mai mici costuri.

În baza modelului determinării sinelui ne așteptăm ca autonomia și competența să fie împlinite pe măsură ce oamenii se dezvoltă psihologic. Iar asta depinde de ”terenul și condițiile” în care cresc. Un om nu e leneș de la natură, ci a fost învățat și este obișnuit să fie leneș și incompetent. Același om nu e intrinsec dependent și obedient, ci a fost și este încurajat să rămână dependent și obedient. Oamenii caută intrinsec să acționeze autonom, să dobândească abilități și pricepere și să fie conectați cu alți oameni. Însă, ceea ce simt ei spontan poate fi pervertit de influențele mediului în care cresc.

Reluând ideea, există oameni lipsiți de motivație și de circumstanțele potrivite. Au fost învățați să fie leneși și neserioși. Oare pot fi dezvățați, adică re-instruiți în hărnicie și seriozitate? Probabil. În schimb, cei mici pot fi învățați treptat și sistematic să fie autonomi, competenți și conectați la ceilalți. De aici vine libertatea responsabilă. Regimurile autoritare au alergie la așa ceva. Oamenii autonomi nu pot fi controlați.