pentru cine nu vrea să fie o frunză-n vânt (minicurs 029)

În literatura dezvoltării personale (dar cu rădăcini în lumea reală), vei găsi alături de scopuri sacrosanctul acronim SMART. Dar, în cursurile ACT apelez la o tehnologie miraculoasă (marcă înregistrată) care e aceiași Mărie sub altă pălărie.

Am numit-o tehnica formulării de scopuri COST (adaptarea lui SMART). Să gândești acțiunile tale în termenii COST (Controlabil-Observabil-Semnificativ-Timp limitat) te poate propulsa pe următorul nivel al conștiinței (nu și ”cosmice” că dăm în altele și nu ne mai facem bine). E acela, dacă tot ai întrebat, în care nu mai ești o frunză-n vânt! Ai evoluat. Felicitări!

Nu-i de colea să stabilești scopuri COST. Nici foarte complicat ne-fiind o problemă de matematică. Însă, mulți oameni își confundă dorințele cu scopurile. Nu i-a instruit nimeni să facă o distincție simplă. Într-adevăr, scopurile (sau intențiile) sunt derivate din dorințe, iar dorințele vin sau se nasc spontan înlăuntrul nostru în câteva arome (în alt curs). O altă distincție e că dorința e ceea ce simți ”acum și aici”, iar scopul e reprezentarea care leagă ceea ce simți (dorința) ”acum” de momentul din viitor când vei fi obținut ce-ți dorești. Leagă T zero de Tn când ai obținut ce dorești. Ai prins ideea? E o legătură (nu de mărar), un fel de punte în timp și spațiu. Dacă nu rămâi pe ea, te rătăcești în vidul existențial, iar asta nu se simte bine.

Cu puțin exercițiu regulat îți garantez că procesele mentale se auto-restructurează prin efortul gândirii în termeni de scopuri COST. (Îți garantez e totuna cu trebuie să mă crezi pe cuvânt, deoarece reprezint o autoritate).

Da, presupune efort asumat, iar asta înseamnă nițică durere și frustrare, dar în cantități tolerabile, că altfel, unde mai e plăcerea?

Acuma, să aplicăm tehnica pe un exemplu specific. Să zicem că ”ar trebui să ieși la alergat” în loc să o arzi pe sofaua catifelată și moale din fața LCD-ului cu seriale de pe Netflix. Oh, nu, nu cu ”ar trebui”!  Și oare simți dorința de alergat? Poate după fete sau băieți.

Înțelege odată, D-zeule care nu exiști decât ca fantasmă, că exprimarea asta ne face să credem că ”ieșitul la alergat” vine din afara ta. E ca și cum cineva/ceva te constrânge cu trebușoara asta la fel cum contractul cu banca te face să simți constrângerea (de ai insomnii uneori) de a-ți plăti ratele la timp.

Interpretăm formularea ta verbală drept o deconectare a exercițiului alergării (după fragi și mure) de la identitatea ta. În psihologie, se cheamă că nu e internalizat sau interiorizat. Substituirea imperativului ”ar trebui/trebuie” cu ”prefer” sau ”mi-ar plăcea” e un mic pas spre internalizare. Dar poți face mai mult.

Poți lega valoric (semantic, da?) de tine exercițiul alergării. Vei afirma ”vreau să alerg” sau ”îmi propun să alerg”. Îți exprimi libera voință în această sănătoasă privință. (Sănătoasă, nu sanogenă, cum zicea cineva). Nimeni nu te obligă, nici măcar vocea tiranică din capul tău frumos.

Dar de ce naiba vrei să alergi? Ești speriat? Te vânează soția sau vreun (alt) animal feroce? Aaa,  vreun homosexual să-ți fure copilul?! (Glumesc). Deoarece, prețuiești sănătatea fizică și nu vrei să-ți dai duhul la un meci de badminton cu iubita (altuia?).

Să reformulăm. ”Vreau să ies la alergat de cinci ori pe săptămână”. Mult mai bine, dar se poate și mai bine. Pentru că, poți ieși la alergat și intra imediat la loc, în casă. Bine, nu imediat, ci după trei minute. Ai înțeles. Poți estima câte minute vei alerga? Dacă nu știi, deoarece ultima oară când ai alergat a fost la bacul din liceu, merită să experimentezi la început fără timpi. Depinde cum te simți pe timpul alergării. Poți testa empiric (pe viu) gradul de rezistență, viteza, pantofii, ritmul respirației și traseul. Cât privește cele cinci ieșiri, am dubii… dacă ai treizeci și cinci de ani și ultima alergare a fost în liceu la bac (după căprioare?).

Lăsând detaliile deoparte, satisface scopul nostru criteriile COST? Poți verifica singur(ă) răspunzând la aceste întrebări:

  • Ține de controlul tău direct (personal)? Depinde de tine în întregime? Implică, cumva, factori exteriori ție?
  • E observabil? E ancorat în spațiul fizic ca să-l pot măsura? (nu astral, ok?).
  • Are limită de timp? Presupune timpi clar exprimați?
  • Are semnificație (valoare) pentru mine? E important? Pun preț pe îndeplinirea lui? În ce constă semnificația/valoarea? Ce înseamnă pentru mine să fac cutare lucru (de ex, alergatul)?

Un scop formulat în termeni de COST te va motiva înspre realizarea lui. Dacă nu are acest efect motivațional înseamnă că ori nu e COST (nu bifează vreun criteriu), ori eviți o altă responsabilitate (Poate ai prea multe? Sau, îți place cu frunza?). Mai mult, îți așează responsabilitatea pe umerii tăi precum o haină croită special pentru tine. Vezi bine că nu mai ai scăpare de inevitabila răspundere pentru realizarea scopului. Îți vei asuma consecințele. A devenit un angajament. Despre ce se poate întâmpla cu angajamentul, îți voi scrie în alt articol.