Homo ludens

19 May 2014 | By Seramis Sas | Filed in: Spiritualitate, Valori, Responsabilitate.

Uneori călătoresc, pentru că cel mai adesea stau în loc. Nu sunt un amator de excursii, un turist în timpul liber. Îmi plac cărţile şi, câteodată, propriile gânduri. De aceea, multe ore le petrec în vizuină. Ceea ce nu înseamnă în mod necesar că fac lectură. Stau pe gânduri, într-un perfect echilibru, pentru că sub ai mei gluteus şade o canapea. Unii, probabil harnici si ambiţioşi (genul carierişti), ar comenta că sunt leneş. Nu am niciun deranj cu astfel de comentarii, deoarece ştiu bine că dumnealor nu au auzit de homo ludens.

Deşi remuneraţia e „magnanimă” (sub venitul net mediu), timpul liber e unul din beneficiile de a fi profesor. Cu mai multă hărnicie l-as umple aproape complet. Oricum o parte din el l-am alocat pentru consultaţii private. Dar o altă parte, mă asigur, să fie liberă. E doar pentru joacă. Astfel, spiritul meu ludic are timp (şi loc) să se exprime în variate forme.

Obiceiul este ca oamenii să meargă la serviciu (serviciu, nu servici) şi să muncească acolo 8 ore, cel puţin. Pentru cei mai multi, serviciul, la care merg zilnic, înseamnând aproape 12 ore, este un scârbici. O logică ce ne sare-n ochi ne arată că au nevoie de serviciu. Dar nu ca, neapărat, serviciul e plăcut. Majoritatea experimentează serviciul în registrul negativ ca frustrare, supărare, mâhnire, plictis, încordare, mânie şi altele. Iar asta se petrece aproape zilnic.

Îţi mărturisesc. Mi se pare un program dement. Dacă o persoană munceşte opt ore timp de cinci zile cu pauză două, urmând să reia programul, nu mă miră consecinţele. Stres, desigur. Apoi, în funcţie de factori ereditari şi stil de viaţă, apar probleme de sănătate.

Ştii ceva? Cimpanzeii, verisorii nostri, nu muncesc. Nu am auzit de cimpanzei care să se trezeasca la 6 a.m. ca sa nu intarzie la corporatie. Nici de girafe, zebre, lei, hipopotami sau alte animale. Am auzit că ele îşi petrec o mare parte din timp cu hârjoana şi tolăneala indiferent dacă au ori n-au sefi, sefe sau pui în grijă. Câteodata, dacă sunt prădători, ies la vânatoare. Dacă nu, îs din categoria pradă, ele cutreieră pajiştea şi pasc. Din câte m-am dumirit, ele nu suferă de migrene, stres la serviciu (nu au asa ceva), şefi demenţi, colegi de haită perverşi sau doar ipocriţi, ulcere şi boli de inimă. Par, cel mai adesea, liniştite. Şi, atenţie, ludice.

E adevărat că, dacă animalul s-a căpătat cu rană, chiar minoră, a încurcat-o. Apare un dezavantaj la vânătoare, comparativ cu altele, dacă e prădător. Dacă nu, va avea o slăbiciune în situaţiile de evitarea pradatorului. Ceea ce o va pune într-un mai mare pericol în comparaţie cu altele din specia sa. În ambele cazuri şansele de supravieţuire descresc. Avantajul competitiv e de partea celor care sunt într-o conditie excelentă de sănătate.

Ele nu au parte de îngrijiri medicale. (decât din partea sfântului duh). Nici unii oameni (destul de mulţi care speră ajutor medical de la zeul adorat). Nu au antibiotice. Unica lor protecţie este propria salivă. (iar la unii semeni, nu doar saliva, ci si unele plante aromatice (ex. buricul maimutei, cornul mistretului, degetele de brotacei :)) Puterea ei antiseptică este inferioară antibioticelor (cu spectru larg). Animalele, odată rănite, chiar uşor, sunt în pericol de moarte. Sunt muritoare, iar moartea stă pitită după tufiş, când nu este făţişă sub forma unui pretendent la o împuiere potenţială.

Oamenii au antibiotice şi protecţie socială. E adevărat, mai mult ori mai puţin, o măsură dependentă de ţara în care eşti cetăţean. Ceea ce n-au specimenele homo sapiens este autonomia. Vorbim în termenii curbei gaussiene, banuiesc ca te-ai prins, pentru că m-am plictist să tot precizez „majoritatea” şi „unii”.

Animalele au autonomie (îmi permit luxul unei erori de reificare-precizare pentru prietenii gândirii critice). Sunt stăpâne pe programul lor zilnic. Dacă vor toleaneală, nimeni nu le opreşte. Dacă vor haleală, pleacă la vânat. Dacă vor coit (ori leneveală) dis-de-dimineaţă, nimeni nu le zoreşte la serviciu, încât să se ridice din pat direct în maşină sau tren şi, de aici, direct în acvariu.

Beneficiile lor sunt directe. Au un control direct pe acţiunile şi timpul lor. Nu-ţi imagina că trăiesc un sentiment de control. Însă, daca le-am împrumuta limbaj articulat, exact asta ne-ar spune. Ele aproape că nu au prilejuri în care să înveţe neputinţa (vezi studiile mai vechi ale lui M. Seligman).Însă oamenii au aceste ocazii. Apoi, ajung să experimenteze viaţa cu neputinţele înainte.

Homo ludens nu are scopuri. El (individul) contemplă. Nu alearga dupa mai mult (orice ar fi). Se bucură de clipa trecătoare, fiind constient de acea clipă ce tocmai a trecut şi nu se mai întoarce. Dar dacă munceşti aproape ca un sclav, mi se pare firesc să fii suficient de obosit, încât să nu mai ai energie nici măcar pentru bucurie. Un sclav nu are control pe timpul, acţiunile şi deciziile sale, adesea, nici pe gândurile sale, decât într-o măsură limitată. Muncind zilnic cu pauză două zile, conştient că o ia de la capăt, orice muncă, poate în prealabil plăcută, devine insuportabilă. Mai ales, că nu sclavul alege acest program epuizant. Altcineva alege pentru el. Iar el nu este o maşină, capabilă să funcţioneze impecabil, chiar dacă iniţial a semnat pentru corvoadă.

Animale cu rang înalt muncesc animalele cu rang mic. Spre deosebire de animale, care lucrează spre binele direct şi imediat al haitei, specimenele homo sapiens superioare în rang (nu, neapărat în competenţe şi calităţi) pot exploata (voalat), şi nu pregetă în a o face, nevoia de resurse şi status ale celorlalte specimene aflate în ranguri inferioare.

La animalele sociale, te poti gandi la elefanţi sau delfini (care sunt telepati, cf. cu unele scoli de gandire), în fruntea haitei ajunge unul dintre cele mai valoroase specimene ca putere şi rezistenţă a sistemului imunitar. Un lider este un individ din haită, ceată ori turmă, care se dovedeşte cel mai competent în conducerea haitei. La homo sapiens apare o perversitate aici. Competenţele sunt fabricate, nu dovedite, iar insuccesul ulterior, consecinţa naturală a incompetenţei, este atribuit specimenelor de rang inferior (sau din trecut, vezi blamul aruncat îndărăt de fiecare guvern).

În acest context obscen, un homo ludens nu poate supravieţui. Contemplarea, în sensul unei examinări a vieţii, nu e posibilă. Există exceptii, să nu uităm de curba gaussiană. Imi exprim speranta ca exceptiile sa devina majoritateHomo ludens are nevoie de timpul său, de alegerile sale, de credinţele sale si de propriile dorinţe şi emoţii. Se numeşte autonomie. Iar toate astea se limpezesc prin contemplare, urmand a fi infaptuite prin decizii ferme.


Comments are closed here.