cum deprindem stilul manipulativ încă din fragedă pruncie (034)

Rutina (auto)culpabilizării nevrotice e cultivată cu atenție și grijă pe parcursul educației și socializării. Mi se pare tipic pentru cultura neaoșă să ne culpabilizăm și să ne amenințăm unii pe alții și fiecare pe el însuși în interiorul său. Compasiune? ”Ce cuvânt străin!”, comenta o clientă.

Când comunicăm unii cu alții, avem grijă de cele mai multe ori ca celălalt să se simtă ignorant, vinovat ori anxios (și toate la un loc rând pe rând). Te poți gândi la aceste trei emoții ca la butoane pe care le porți cu tine și care dacă sunt apăsate, acționezi la comandă într-un fel tipic pentru fiecare în parte. E ceea ce fac de cele mai multe ori patronul cu angajații lui, managerul cu oamenii din subordine, politicienii cu plebea, orice funcționar cu oricare contribuabil, profesorul cu studentul, medicul cu pacientul, părintele cu copiii, dar și partenerii de cuplu (ne)marital. Dar și invers, subalternul cu șeful, pacientul cu medicul, studentul cu profesorul…

Avem grijă să-i apăsăm celuilalt aceste trei butoane emoționale cu atât mai mult cu cât funcția sau statusul social ne permite asta de la bun început. Ceea ce ne vine tare la îndemână având parte de un istoric de viață în care am beneficiat de o instruire emoțională excelentă atât în familie, cât și la școală. Și dacă adaugi un strop de intuiție psihologică asezonată cu machiavelism peste medie și flambată cu lipsă de scrupule, nu vrei să stai prin preajma acestui individ.

Dacă te întrebi de ce interacționăm manipulativ, intuiești și răspunsul? Ce putem obține dacă inducem unei alte persoane vinovăție sau teamă? Sau dacă o chestionăm în așa fel încât să pară neștiutoare? Ca apoi, să se simtă vinovată pentru ignoranță? Iar dacă se înfurie, cu siguranță a deranjat-o adevărul pe lângă faptul negativ că furia ei ne semnalează o lipsă de control tipică unui animal necivilizat, de unde și vinovăția ulterioară pentru manifestarea ei.

Întreb de dragul întrebării, răspunsul fiind evident: controlul psihologic și manipularea. Instruirea începe devreme în viață, cu primii ani ai copilăriei când mami dă tonul. Ca și copii, suntem natural asertivi (sau afirmativi). La momentul nașterii, am manifestat prima oară autonomie protestând vizavi de tratamentul primit. Când e ceva ce nu ți-a plăcut, semnalezi de urgență celorlalți prin țipete, mârâieli, scâncete și plâns la orice oră din zi și din noapte. Ești persistentă și nu te oprești ca să recepționeze toată lumea că ești nemulțumită și că e momentul să facă ceva în acestă privință. Odată ce te poți târâi, te deplasezi insistent și afirmativ când vrei și unde vrei, dar și ori de câte ori vrei. Dacă nu ești adormită sau constrânsă fizic, produci haos pentru adulții din jurul tău.

Noroc că cineva a inventat căruciorul și meseria de babysitter. Noroc că există bunicuțe și jucărele cu care poți atrage atenția lor obținând astfel libertatea să faci și alte lucruri în afară de supravegherea și grija față de drăcușorii viermuitori de colo-colo. Acestea sunt modalități pentru limitarea acțiunilor tale asertive natural. Dar nu durează mult și bebeul devine copil.

Acuma poți merge, vorbi și chiar înțelege o parte din cuvintele părinților. Din această etapă, comportamentele tale nu mai pot fi în mod fizic restricționate, dacă vrem să crești dincolo de faza bebeului. Nici părinții nu rămân la metodele restricțiilor fizice ca să te controleze. Ei trec la un control mai subtil, la cel psihologic. Ceea ce știi să exprimi asertiv e celebrul ”Nu!”. Faci asta chiar dacă renunți uneori la ceva ce-ți place, deoarece ai descoperit ceva ce-ți place și mai tare. Să refuzi. Formula verbală te ajută să distingi (nu rațional) și să ai control pe ceea ce poți accepta și ceea ce poți refuza. E o extensie asertivă în sfera verbală.

Ce fac părinții? Ca să-ți poată controla comportamentul, în timp ce tu explorezi noua și fascinanta abilitate verbală pe măsură ce înțelegi tot mai mult cuvintele, părinții te instruiesc în experiențele emoționale de anxietate, vinovăție și ignoranță. Primele și cele mai timpurii sesiuni de instruire prin condiționare au loc în relația cu părinții, dar sunt urmate și de altele în relațiile cu alți adulți și tovarăși de joacă, la rândul lor prinși în acest antrenament emoțional. Ele sunt derivate din emoția de bază legată de supraviețuire: FRICA. Odată ce am învățat să ne simțim anxioși, vinovați și ignoranți, vom încerca în diverse moduri să le evităm.

Părinții noștri ne instruiesc să simțim aceste emoții negative din două motive importante. Primul e că prin manevrarea lor ajung să ne poată controla foarte eficient comportamentele noastre asertive, uneori, explozive (cazul copiilor hiperactivi). Și nu e cazul să înțelegi defectuos, cum că insinuez că ar fi vina părinților. Nu e nici a copiilor etichetați peiorativ, de unii și alții, ”copii manipulativi”, de parcă au vreun demon înlăuntrul lor.

Să fie instruirea părinților lipsită de afecțiune, insensibilitate sau lipsă de grijă față de nevoile noastre? Tendința noastră la afirmare ori, în alte cuvinte, expresia asertivă specifică acestor vârste e confundată adesea de părinți (și alți adulți) cu atitudinea agresivă înnăscută pe care o manifestăm când suntem intens frustrați. Și e foarte probabil ca exprimarea asertivă a copiilor să declanșeze emoția furiei în părintele care interpretează greșit conduita asertivă prin prisma experiențelor în care copiii se pot exprima chiar agresiv. Părintele cuprins de furie controlată (sau nu) amenință copilul și îi declanșează starea anxioasă: așteptarea că ceva groaznic urmează să i se întâmple, deoarece n-a fost cuminte egal cu s-a exprimat asertiv. ”Dacă nu te potolești, aici te las și plec!”, își amenință plodul o mămică. Cuvintele mamei sunt simțite de puiul de om ca ceva înfiorător ce urmează să se întâmple dacă nu face exact ce vrea mami. Dacă face după cum simte, el rămâne fără cea mai importantă sursă de afecțiune, protecție și hrană. Desigur, cele mai multe mămici nu pleacă, adică nu fac ceea ce spun că fac, prin urmare, nici copilul nu mai crede data viitoare în această amenințare răsuflată! Iar părintele va trebuie să inventeze o alta. (sâc!)

Un al doilea motiv e că părinții noștri uzează de controlul psihologic deoarece părinții lor și bunicii noștri i-au instruit și pe ei să se simtă anxioși, vinovați și ignoranți. Cum reușesc? Nota lor comună e că ne induc convingeri și așteptări imperative vizavi de noi înșine și comportamentele noastre care produc anxietăți, ignoranță și vinovăție.

Prin ce fel de formule verbale ne fac inducția (instruirea)? Prin etichetele magice din categoriile bun vs. rău, dar și greșit vs. corect, lipite acțiunilor noastre chiar și mărunte sau neînsemnate. Prin comentarii referitoare la bine versus rău, părinții controlează comportamentul copiilor. Ai citit deja mai sus de strategia amenințării și, în efect, cultivarea anxietății. Urmează și cele dedicate vinovăției și ignoranței. De exemplu, o auzi pe mami ”Ai păpat tot! Ce băiețel cuminte are mama!”, adică e de bine ce ai făcut, dând de înțeles că ”dacă nu papi tot, ești un băiețel obraznic egal rău!”. În efect, băiețelul simte vinovăție când nu hăpăie totul din farfurie, deoarece regula invocată de mami (și tati, bunica și alții) e că băiețelul cuminte papă tot. Când hăpăi totul e bine, când hăpăi puțin și deloc e rău. 

Astăzi te poți întreba cum te-ai întrebat probabil și mai mic fiind: Dar cine zice că mâncatul tot e unul bun? Iar cel pe jumătate sau deloc e unul rău? Că așa zice mami, iar mami invocă structuri/entități externe. ”Dacă nu papi tot din farfurie, să știi că-l chem pe Tati!”. Sau pe D-zeu, depinde de religiozitate. Da, se pare că D-zeu vrea să mănânci totul din farfurie. Tot dumnealui vrea să faci ordine în cameră după care să-ți faci temele și să iei note bune la școală. Mai sunt părinții responsabili pentru cerințele lor vizavi de tine? Nu prea. Au grijă să mute responsabilitatea pe umerii unei alte entități, fie printr-un ping-pong de la mami și tati (depinde cine joacă rolul demonic), fie la Creator, Bau-Bau și la alte personaje împrumutate din povești, filme și folclor.

Acest stil de interacțiune e NON-ASERTIV. Expresiile verbale cu băiatul și fetița cuminte versus obraznică și altele similare din categoria ”Good vs. Bad” sunt foarte eficiente în controlul comportamentului. Doar că sunt manipulative și nu sunt oneste. Ohohoohooo! Apropos, ai fost cuminte ca să vină Moșul?

(va urma)