când contempli Nimicul (nu neapărat din talonul de pensie)

Să ne imaginăm că ai în proprietate un suflet nemuritor (impozitat de BOR) și că Tatăl te veghează de undeva din Ceruri. Mai ai și convingerea că la momentul morții sufletul (adică Tu) îți pleacă într-o altă lume ”mai bună”, după cum speră cei mai mulți dintre noi. Cu această credință bine fixată în măruntaiele creierului poți trăi ușor cu anxietatea de moarte. Stai puțin. Despre ce anxietate mai vorbim dacă moartea e o călătorie? Călătorești într-o altă lume, unde te întâlnești cu rudele și prietenii sau unde urmează alte aventuri.

Dar, adevărul e că suflețelele călătoare și zeii de oricare fac parte din poveștile oamenilor. Din vremurile când ștersul la fund se făcea cu frunza (numai de urzică să nu fie), indivizii homo sapiens, cei mai imaginativi dintre aceștia, scorneau povești ca să-și explice evenimentele naturale. Nu puteau trăi fără explicații? Nu, întrucât erau exploratori și aveau nevoie să creadă că pot controla măcar câte un colțișor din lumea naturală. Evident, nu-și puteau explica moartea cuiva altfel decât prin intervențiile unor puteri sau ființe magice. Beneficiul acestor povești e protecția vizavi de evenimentul morții. Ele amorțesc mintea omului în fața spaimei anticipatorii. E o iluzie care ține spaima morții iminente departe de mintea conștientă.

Tu vei muri fără îndoială la fel ca noi toți. Vei trece într-o bună zi în neființă. După cum e și vorba latinească, care îmi place prin nota realismului sadic, fiecare oră te rănește, iar ultima te omoară.     

Odată ce ai îndoieli și înțelegi în lumina societății civilizate de astăzi, în care tragi o manetă și ai apă potabilă și nu rămâi nespălat la fund cu săptămânile, te îndepărtezi de iluzia care te menține în întunericul unei minți colective populate cu zei, duhuri și suflete călătoare. Vestea neplăcută e că iei distanță și față de beneficiul psihologic derivat din păstrarea iluziei, protecția. Descoperi spaima morții iminente care mușcă cu lăcomie din carnea ta. Dacă începi să lupți cu ea, ai încurcat-o. Mai abitir vei simți durerea mușcăturilor. Cu cât te zbați mai tare, cu atât te strânge mai cu putere.

O interpretez, fără a fi singurul, ca o renaștere. Nu mă refer la moartea eului, procesul tipic budismului. Nu îți vei pierde sentimentul identității. Ar fi inutil dar și nebunesc în lumea noastră socială. Poți încerca asta într-o mânăstire izolată de lume. Credința mea e că un self plin de resurse se formează prin acest proces. Dar e un proces cu confuzie și disonanțe. Și, evident, cu doze sănătoase de anxietate recurentă. Mai pot apărea și atacuri de panică, deși depinde de variabile individuale și circumstanțe. Sănătoase, ziceam, da, pentru că te transformă într-o persoană responsabilă... pentru timpul tău și al altora, pentru resursele și eforturile tale. Timpul tău e limitat. Zilele și orele sunt prețioase. Contează încotro le investești. Contează cine e stăpânul lor, dacă ești tu sau altcineva (altceva).

Peste toate astea, grupul social și familia pot sta, și de obicei stau, pe cealaltă margine, marginea de unde ai plecat. Tocmai ce traversezi un hău înfiorător, unde nici Mama Dragonilor nu te poate ajuta, iar ei te încurajează să revii la iluzia reconfortantă: ”Să te îndrepți către Adevăr”. Iluzia e Adevărul din moment ce e trăită de oameni dragi ție, dar și cumsecade. Ai înțeles că presiunea socială te menține în iluzie. Diferențierea psihologică de ea implică și diferențierea de grupul și familia de care aparții. Viziunea ta asupra vieții s-a modificat fundamental spre deosebire de a celorlalți. Loialitatea față de ei te poate ține pe loc, într-o zonă a hăului înfiorător ce îți poate consuma vitalitatea.

Experiența acestui hău e însoțită de întrebări prin care cauți un sens. Tot cauți, dar nu-l găsești… Pentru ce să mai trăiești dacă nimic nu contează? Dacă totul se termină și nimic nu urmează… Acesta e adevărul gol-goluț. Ești o furnică, o infinitezimală vietate de pe un punct albastru din giganticul vid cosmic. Nu însemni nimic, nimic nu mai contează, de câte ori să-ți repet, așa că pentru ce te mai chinui? Ai prins dublul sens? Nu mai bine alegi varianta exitus? Sau varianta unei vieți trăită cât mai plenar? Mintea produce asemenea gânduri și e firesc. Are nevoie de o poveste coerentă despre tine, sinele din viitor. Ceea ce Mintea nu poate pricepe, când te afli în plină angoasă existențială, constă în următoarele:

  • ”Sinele din viitor” e un concept (mai exact, trei cuvinte), iar sentimentul identității de sine va înceta odată cu moartea. La fel conceptul. Nici el nu există fără un creier suficient de complex care să-l gândească.
  • Confuzia de perspective. Din perspectivă cosmică, nimic nu contează, viața ta (și a oricui) nu duce nicăieri. Chiar și Pământul va fi înghițit de soarele în expansiune de peste un milion de ani. Iar unicul zeu al creștinilor nu va mișca un deget așa cum n-a mișcat nici la alte mari extincții. De ce? Pentru că e pură ficțiune. Din perspectiva locală, din plan personal, orice acțiune contează, pentru că fiecare clipă a vieții e prețioasă. Ele trec și nu se mai întorc.
  • Rezistența vs. acceptarea. Mintea va lupta cu ideea morții, cu spaima, cu incertitudinea și cu durerea anticipată. Apelează la DRAG – strategiile de evitare. Să contempli moartea poate fi deprimant, dar cu timpul trece. Te obișnuiești când lași să fie prezente înlăuntrul tău orice senzații și gânduri asociate cu evenimentul morții. Spre exemplu, deși poate părea morbid la început,în fiecare zi poți contempla câteva minute această idee: ”Într-o bună zi, cei dragi și apropiați vor muri. La fel și eu… ”. Poate ajuta, fără îndoială, discuțiile cu cei asemeni ție. Dacă nu ai, merită să încerci cu un terapeut trecut de primele două tinereți.
  • Moartea e un eveniment natural. E parte intricată lumii în care trăim. Cine se pregătește pentru ea din vreme, nu va fi (prea) surprins. ”Winter Is Coming”