de ce psihoterapia se adresează unei varietăți de suferințe umane

O psihoterapie se adresează numai unor persoane cu diagnostic psihiatric?

Evident NU, dar nu-i atât de evident pentru toată lumea. Ce face o terapie? Caută modificarea unor tipare de gânduri și comportamente, după cum ne povestește un textbook american de profil. Dar de ce nu și emoții?

Emoțiile nu pot fi modificate (sîc!). Așa e natura lor, mai îndărătnică, și poți pricepe ”de ce” dacă citești un articol al meu mai vechi. Emoția aduce cu vremea de afară.

Dacă simți teamă de întâlnirea cu ursul, fiind printr-o pădure, nu ai ce să-i faci. (Sigur, poți simți o teamă doar la gândul plimbării într-o pădure). O simți și gata, deoarece depinde de acțiunile tale, de maniera în care o vei înfrunta. Evident, teama este o emoție ce ne poate bloca sau pune pe fugă. Ajungi să nu mai ieși la plimbare în pădure, ci doar în parc.

(Bine, exemple de emoții avem sumedenie. Puteam da unul cu teama de șefi sau profesori, față de un examen sau interviu și teama față de pierdere, boală, bătrânețe și moarte. Teama de urs, prin contrast, capătă o notă copilărească).

Însă depinde scopul tău și cât de mult contează pentru tine. Îți place drumeția pe munte? Dar îți place și când devine dificilă? Aici e frumusețea ei, când devine dificilă. Îți iei teama în brațe (la fel și intoleranța la efort) și iei măsuri ce pot ține ursul la distanță (de obicei ocolește animalul-om). Spre exemplu, ții aproape un fluier (dar te rog nu asurzi toată pădurea suflând în el cu disperare), păstrezi mâncarea în cutii ermetice, pui un podcast și altele. Important e să pleci pe cărări din nou și din nou. Cu cât vei petrece mai mult timp prin munți, cu atât teama ta va descrește. Se cheamă în idiom behaviorist expunere in vivo (mai e și una imaginativă).

Iată de ce un terapeut profesionist nu neagă ceea ce simte clientul său. Nefiind un speaker motivațional, el nu-ți va spune: Nu-ți fie teamă, fii curajos și îndrăznește! Puterea este în tine. Dă-i voie să se manifeste!

Un bun terapeut permite omului ca orice emoție să fie trăită așa cum simte în aici și acum. Nu cum vrea terapeutul sau cum ar trebui. EMOȚIE, vezi bine, o entitate diferită de ACȚIUNE. Poți simți o furie imensă, dar să te abții de la orice acțiune agresivă.

Totuși, știm încă de la doctor Freud cum negarea este mecanismul principal prin care ne descurcăm cu emoțiile. Adică ne facem că nu există ceea ce simțim. Iar asta nu-i tocmai sănătos (deși depinde de context).

Cercetarea empirică susține reglarea emoțiilor, nu schimbarea lor. Altă gâscă-n altă traistă. Reglarea seamănă pe undeva cu reglarea termostatului la centrală. Ajustezi, dar nu poți opri fiind nițel imposibil dacă ești ființă muritoare de pe planeta Pământ. Nimeni nu poate substitui o emoție cu o alta. Cum pot fi reglate emoțiile? Iată cum…

Nimeni nu poate acționa direct asupra emoțiilor. Însă putem ajunge la ele indirect pe două căi: prin gânduri (cogniții) și comportamente (un pic și prin tehnici de respirație). Unele emoții ar putea fi însoțite și influențate de gânduri, dar și de acțiuni. ”Ar putea fi”, deoarece efectul nu e garantat.

Iar ceea ce facem în mod recurent (comportamental) ne poate influența atât emoțiile cât și atitudinea mentală. După cum și invers, unele gânduri pot susține anumite acțiuni. Verbul ”a putea” trebuie luat în sens probabilistic. Din nou, nimic nu garantează rezultatul. Cauzalitatea probabilistică din relațiile psihologice este dificil de tolerat. Mintea umană caută certitudinea lui alb sau negru, cauzalitatea directă, simplă și evidentă.

Spre exemplu, dacă ieși la alergare ușoară sau plimbare sprintenă aproape zilnic, vei avea (foarte probabil) un bun tonus afectiv și mintea va deveni (probabil) ceva mai liniștită. Ieși la alergat deoarece ai credința că mișcarea fizică reduce șansele unor boli de inimă (acesta e gândul în care crezi).

O terapie se adresează, cu șanse bune de reușită, persoanelor care experimentează suferință psihologică ”normală” – ce nu se încadrează în categoriile de diagnostic. Te asigur că multă suferință de acest fel nu satisface în veci criteriile de diagnostic cuprinse în cartea sfântă a psihiatrilor și psihologilor clinicieni.

Oricare persoană care simte că ceva nu mai funcționează în viața ei ar putea solicita ajutor psihologic. Înseamnă că e grav? Să meargă la psihiatru? Nici pe departe. Ba poate fi, după mintea mea, contraindicat. Ceva-ul poate fi legat de vreo frici și anxietate, dificultăți în relațiile cu cei din jur, dezorganizare și indisciplină, prea puțin autocontrol, furie și intoleranță la frustrare, diferite adicții, teamă de intimitate, confuzie și impas existențial, gânduri negative și ruminative, insomnie, obsoseală cronică și multe alte suferințe ce nu au legătură cu descrierile din manualul psihiatric.

Psihiatria și psihologia clinică sunt preocupate doar de extrema unui continuum al sănătății, deși de multe ori, laolaltă cu industria psihofarmacologică, încearcă să cuprindă din acest continuum cât mai mult. Aproape că nu mai poți suferi… în pace.

Orice suferință se califică la un diagnostic psihiatric dacă îți pui ochelarii potriviți. De parcă misiunea lor e ca tot mai mulți oameni să devină pacienți. Mi se pare o exagerare aici. Ca de obicei, se fac responsabili de o tendință la patologizare explicabilă, de altfel, prin defectul lor profesional. Cine lucrează cu pacienți tinde să vadă pacienți.