de ce psihoterapia se adresează unei varietăți de suferințe umane

O psihoterapie se adresează numai unor persoane cu diagnostic psihiatric? Evident, nu, dar nu-i atât de evident pentru toată lumea. Reluând definiția dintr-un post anterior, o terapie țintește modificarea unor tipare de gânduri și comportamente, după cum ne povestește un textbook american de profil. De ce nu și emoții?

Emoțiile nu pot fi modificate (sîc!). Așa e natura lor, mai îndărătnică, și poți pricepe de ce dacă citești un articol al meu mai vechi. Emoția aduce cu vremea de afară. Dacă simți o rușine, nu ai ce să-i faci. O simți și gata. Iar trebușoara asta se mai cheamă toleranță și acceptare vizavi de ceea ce simți. Ai așa ceva? Iată de ce un terapeut profesionist nu neagă ceea ce simte clientul său. El nu-ți va spune: Nu-ți fie teamă, fii curajos și îndrăznește! Spre deosebire, negarea a ceea ce simți e înfiorător de răspândită.

Cercetarea empirică susține reglarea emoțiilor, nu schimbarea lor. Iar reglarea seamănă (puțin) cu reglarea termostatului la centrală. Ajustezi, dar nu poți opri fiind nițel imposibil dacă ești ființă muritoare de pe planeta Pământ. Nimeni nu poate substitui o emoție cu o alta. Cum pot fi reglate emoțiile? Iată cum…

Nimeni nu poate acționa direct asupra emoțiilor. Însă putem ajunge la ele indirect pe două căi: prin gânduri (cogniții) și comportamente (un pic și prin tehnici de respirație). Unele emoții ar putea fi însoțite și influențate de gânduri, dar și de acțiuni. Ceea ce facem în mod recurent ne poate influența atât emoțiile cât și atitudinea mentală.

Poftim un exemplu banal. Caută mai multe zile la rând o nouă pereche de pantofi. Mai faci și un ”research online” despre modelul respectiv și poți ajunge la convingerea că ai nevoie de pantofi (deși mai ai o pereche, chiar două sau, poate, chiar nouă?). Dacă ești întrebat, poți aduce rapid justificări. Mașinăria cognitivă susține acțiunea de căutare. Și uite cum mintea mă duce la marketing & advertising ce deturnează acest modus operandi spre interese comerciale și profituri colosale. Your brain is hijacked și te trezești cu a treia pereche de pantofi (sau un nou autoturism, parteneră, bibliotecă, frigider, casă… ?).

Revenind, o terapie se adresează, cu șanse bune de reușită, persoanelor obișnuite care experimentează suferință psihologică chiar dacă nu se încadrează în categoriile de diagnostic. Te asigură că multă suferință de acest fel nu satisface în veci criteriile de diagnostic cuprinse în cartea sfântă a psihiatrilor și psihologilor clinicieni.

Oricare persoană care simte că ceva nu mai funcționează în viața ei ar putea solicita ajutor psihologic. Înseamnă că e grav? Să meargă la psihiatru? Nici pe departe. Ba poate fi, după mintea mea, contraindicat. Ceva-ul poate fi legat de vreo dificultate de relație, teamă și indecizie, confuzie și impas existențial, gânduri negative și ruminative, insomnie, obsoseală cronică și multe altele ce nu-mi vin acuma în minte.

Psihiatria și psihologia clinică sunt preocupate doar de extrema unui continuum al sănătății, deși de multe ori, laolaltă cu industria psihofarmacologică, încearcă să cuprindă din acest continuum cât mai mult. Aproape că nu mai poți suferi… în pace. Orice suferință se califică la un diagnostic psihiatric dacă îți pui ochelarii potriviți.

Acuma cu pandemia observ cum s-au activat cu psihobolboroseala lor despre faptul că oameni îs tulburați și deranjați ”psihic” de boala covid-19. De parcă misiunea lor e ca tot mai mulți oameni să devină pacienți. Mi se pare o exagerare aici. Ca de obicei, se fac responsabili de o tendință la patologizare explicabilă, de altfel, prin defectul lor profesional. Cine lucrează cu pacienți tinde să vadă pacienți.