Există terapeuți și psihologi care colecționează tehnici și metode. Aceștia se declară eclectici sau/și de orientare integrativă. Cum ajunge la ei un client, se grăbesc să-i administreze probe, teste și tehnici terapeutice, căutând să eticheteze și apoi să rezolve cât mai bine problema psihologică. Lăudabil, doar că livrarea de teste și tehnici nu e terapie.
Cea mai ne-inspirată (eufemism) intervenție e oferită de unii terapeuți defensivi vizavi de durerea emoțională, un simptom că lucrul personal e incomplet. Deși sunt (sper) simțitori, ei tind să se protejeze, apelând la diverse unelte terapeutice și, câteodată, chiar la teorie și metodă în sine. Psihoterapia psihanalitică, psihanaliza clasică, terapia cognitivă și hipnoterapia pot reprezenta prin specificul lor cele mai solide paravane după care se poate tupila un terapeut angoasat de durerea emoțională și gândurile extreme ale unui pacient sau, poate, chiar ale lui.
Trecând la unelte, există unele ce pot produce distanțare psihologică (”difuzie”). Sunt specifice Terapiei prin Acceptare și Angajament, adică sunt create de oameni care cunosc în profunzime știință comportamentală. Nu sunt epifaniile ne-examinate critic ale unor terapeuți nițeluș plecați cu sorcova. Din păcate sunt și unii care fac uz de ele fără să priceapă în profunzime procesul terapeutic. Utilizarea acestor metode poate creea impresia de ridiculizare a experienței emoționale. Vrei un exemplu?
Să luăm cuvintele ”Nu sunt bună de nimic”. Dacă o persoană crede în ele, simte deznădejde și, poate, neajutorare. Una din metode constă în repetarea acestor cuvinte pe o voce caraghioasă, cum ar fi, ciocănitoarea Woody. Cum ar fi să propui cuiva această metodă? Are un risc de efect nocebo dacă propunerea nu e însoțită de compasiune. Să mă iau în râs?, ar putea întreba clientul. Alții nu întreabă și se străduiesc în timp ce se închid emoțional față de terapeut.
Nu e despre ridiculizare și tehnici trăsnite, ci despre acceptare. Poate părea ridiculizare din moment ce vei repeta folosind o voce caraghioasă. Dar, fundamentală rămâne acceptarea acelor cuvinte dificile, auzite în capul tău, și emoția evocată de ele. Nu e despre batjocură. Nu înseamnă disprețuirea lor. Acele cuvinte sunt cuvinte și nimic altceva. Dacă le abordezi cu dispreț înseamnă că le iei ad-litteram, adică îți sunt realități sau reflectă realități. Ori, tocmai ăsta-i șpilul, să le iei așa cum sunt… cuvinte din capul tău precum cuvintele la care te holbezi acuma când citești aici.
Noi tindem să credem în gândurile noastre așa cum cred curtenii în hainele împăratului gol. Tindem să le credem de parcă sunt aievea. Procesul invers, atunci când le re-cadrăm, se cheamă de-literalizare. Repetarea pe o voce caraghioasă ar putea re-cadra cuvintele ”nu sunt bună de nimic”. Efectul poate fi neutralizarea acelor gânduri (devin simple cuvinte) și simultan descreșterea ecoului emoțional asociat. Baza științifică ține de principiile învățării operante și teoria cadrelor relaționale.
Apelul la tehnici terapeutice fără înțelegerea bazei teoretice înseamnă superficialitate, dacă nu, după cum scriam mai sus, chiar neghiobie. E ca și cum vrei să faci autostrăzi în această țară și oricât dai din gură că vrei, ele insistă să rămână pe hartă.
Cu toată teoria, deși necesară, psihoterapia nu se face din manuale oricât de bune sunt ele. Rămân fundamentale două atribute: acceptarea necondiționată și compasiunea. Fără acceptare și compasiune, orice unealtă e o unealtă inertă sau chiar vătămătoare în mâna unui meseriaș indiferent de diplomele dumnealui/dumneaei. Așa cum un cuțit devine un bisturiu în mâna unui chirurg, dar rămâne un cuțit pentru un măcelar, ceva similar se petrece cu orice unealtă din psihoterapie. Cine comite confuzia, mai bine revine la lucrul personal asistat de un terapeut ”încheiat” sau ”închegat”. Îmi veni și o metaforă lactată. Să fie ca o brânză maturată, nu ca un lapte bătut. Altfel, nu-i rămâne decât o altă meserie.