Cum psihoterapia infantilizează oamenii (teoria vindecării copilului interior)

Cum infantilizează? E simplu. Cu ajutorul unei teorii psihologizante pe care ți-o prezintă drept adevăr absolut. Și te face să crezi, dacă ești clientul lor (și nu numai), că există înlăuntrul tău un copil care suferă.

Evident, e o metaforă, comentează acei psihoterapeuți care reușesc să discrimineze între concepte și realitate. Însă pentru alții, nu puțini, copilul interior există aievea la fel cum există Moș Crăciun pentru acei copii amăgiți de părinții lor.

Copilul interior e o metaforă simpatică precum o alta preferată de mine, un ins fără suflet, bineînțeles. Cea cu sufletul. Omul are în proprietate un suflet? Da, majoritatea crede cu tărie în teoria sufletelor nemuritoare și, în consecință, sufletul e o realitate. E un episod greuceanu din seria ”cum substituie mintea realitatea cu conceptele”.

Are, de asemenea, și un copil? Are și e nefericit, ne încredințează acei susținători grijulii ai teoriei. Nu am știință de părinți perfecți, în consecință, nu poți avea decât un copil nefericit, traumatizat sau măcar frustrat. Ce motiv mai bun poți găsi ca să urmezi o psihoterapie îndelungată ce te va ajuta colosal… cu nimic. Ba chiar îți va inventa noi probleme. Cea mai mare problemă e că te-ai pricopsit cu un copil interior care suferă, are frustrări și chiar traume psihice. Deci, după o regresie ”sănătoasă” stimulată și întreținută de un meseriaș, urmează să crești psihologic. Orice ar însemna asta.

Unii ar comenta că e marketing. Doar că marketing în psihoterapie e precum baba cu mitraliera. Susținătorii teoriei cu copilul interior ne prezintă chiar și dovezi… caraghioase. De exemplu, într-un cuplu de tineri, ea se copilărește în timp ce el o critică părintește. Ea gătește ca o mămică (mmm!), iar el se joacă ca un copil pe Xbox.

Mai toată lumea trece peste sau uită de condiția ”ca și cum”. El se comportă ca și cum e un copil, iar ea o mămică. Ca și cum face o diferență colosală ce te lasă fără grai. Te poți purta ca și cum ești sultanul Suleiman sau împărăteasa Semiramis (cu care am o legătură ocultă). Poți crede că ești personajul deoarece faci ”teatru” și interpretezi la liber un personaj. Însă, nu poți uita că ești actorul. Se mai poate întâmpla să nu știi că ești actorul. Caz în care, poți veni la o terapie meseriașă ca să faci muncă de conștientizare. Dar nu cu un actor, Sfinte Sisoe! Cu un terapeut mai conștient că este dacă mă înțelegi.

Nouă oamenilor ne plac enorm teatrul și filmul. Ambele presupun povești și personaje. Ne place la nebunie acest fel de ne juca. În mare, tuturor mamiferelor le place joaca. La ultima verificare, mi-am dat seama că omul e un mamifer. Deci te poți copilări cât poftești și totul e-n regulă. Asta nu exclude responsabilitatea. În cazul fericit, ea se deprinde de mic copil. Cine nu are din ea va ajunge (discutabil), mai devreme sau mai târziu, să plătească pagubele.

Nimic din cele scrise aici nu exclude ca în istoria timpurie de viață să nu fie abuzuri din partea unor părinți pentru care bătaia e ruptă din rai, iar disciplina cazonă e un ideal educațional în care critica și beșteleala sunt precum trasul de perciuni și datul cu rigla peste mâini. Însă, astea sunt istorie. Un istoric nu intervine în faptele demult apuse. El doar le scrie, le așează coerent și extrage utilitatea lor dacă e vreuna.

La ce bun ca omul, așa ca mine și ca tine, să fie infantilizat? Că are nevoie de vindecarea copilului interior? Și că, Doamne sfinte!, terapeutul e un fel de părinte substitut care-l crește psihologic. Aici mai bănuiesc și tendințe autoritarist – tradiționaliste. Terapetul (psihologul) e cel puțin gâdilat la ego de acest aranjament. Ba chiar, în psihologia psihodinamică s-au scris volume despre cum pacientul proiectează imago-ul patern/matern asupra terapeutului (se mai cheamă ”transfer”).

Teoria vindecării copilului interior infantilizează și mistifică realitatea. Adultul poate că se comportă iresponsabil, da. Se manifestă ludic, da. Se comportă neajutorat, da. Pare că doar nevoile sale contează, da. Îți amintește de un copil, fără a fi, de fapt, un copil.

Noua concepție, modernă, vine cu un alt aranjament. Nu există copii interiori, ci doar adulți cu dificultăți sau suferințe. Ei pot fi responsabili de suferința/dificultatea lor și dacă conștientizează, se clarifică vizavi de ce nu merge, pot lua decizii bune și pot acționa eficient. Iar dacă sunt adulți, nu mai au nevoi de creștere psihologică. Ci de îndrumare, motivare și însoțire în demersul lor orientat către o viață mai bună. Nu ți se pare și ție că avem, astfel, o relație terapeutică pe baze raționale și ancorate în realitate?

Iar acuma, la final, vin cu o sfătuială pentru viitori meseriași. Noua concepție te va ajuta să nu mai infantilizezi persoana cu care lucrezi, ci să o respecți și să ai credința că se poate descurca în viața ei, o îndrumi cu blândețe și acceptare ca să treacă de fiecare dificultate psihologică și să ia acele decizii potrivite situației. Nu înseamnă că ești cunoscător în toate, deținătorul adevărului și vindecătorul sfânt. Aduce smerenie, iar asta, zău, că nu strică. Face bine la sănătatea caracterului.