știința Pokemonilor

Există pe lumea asta două feluri de a comunica despre știință. Primul fel este exprimat de oameni care înțeleg demersul științific. Aceștia iși asumă de la bun început o atitudine de scepticism amiabil (există și unul nerezonabil sau cinic) specifică unui om echipat măcar cu abacul științific. Bănuiesti care e principiul de bază din acest abac? Să investighezi mai inainte de a crede. Nu să investighezi după ce crezi. Inevitabil, chiar și oamenii de știință cad în această capcană. E reconfortant emoțional să crezi într-o Putere Supremă. Și până la dânsa, e reconfortant să crezi în propria teorie/ipoteză despre orice. De aici, știm bine cât de dificil devine să cauți contra-dovezile sau contra-exemplele.

Și ce face un sceptic amiabil? Isi cultivă obiceiul (da, fiindcă nu vine precum micțiunea) de a cântări cu atenție dovezile când se decide în ce să creadă. Abilitatea gândirii de acest tip se mai cheamă, după cum știi, gândire critică – un mod sistematic de a evalua informațiile și a ajunge la concluzii raționale. Asta se reflectă în felul in care porți o discuție, formulezi o idee, un concept sau reflectezi asupra unui subiect fie în scris, fie oral.

Termenul ”gândire critică” (rațională/inteligentă) se referă la ceea ce facem atunci când gândim intenționat, întemeiat și urmărim un scop – o gândire, de altfel, implicată în rezolvarea problemelor, deducțiilor, calculul probabilităților și luarea deciziei. E un tip de gândire pe care merită să-l cultivi in orice ocupație care presupune ca activitate de bază cercetarea/investigația. Dar, chiar dacă practici terapie, consiliere, coaching, faci recrutare și selecție sau, in general, management de orice fel, merită să-ți cultivi obiceiul.

Aserțiunile lor sunt conectate, de regulă, la istoria evoluționistă și nu se feresc in a-și asuma poziția cuvenită in regnul animal conform cu taxonomia vietăților. Ei reușesc să discearnă între propriile interpretări, explicații și teorii sau ipoteze și fapte sau date din realitate. Comunică și gândesc cu voce tare în baza unor dovezi, probe și date, iar când fac declarații bazate pe experiențe și observații personale nu ezită să menționeze asta.  Reușesc aceste perfomanțe cognitive, fiindcă sunt prezenți (psihologic) în cuvintele lor rostite sau nu.

Al doilea mod e unul de suprafață, în care diverși diletanți sau impostori intuiesc ”sexapilul” la public al termenului ”știință” sau, mai nou, ”neuroștiință”. Dacă adaugă și ”cognitivă”, stă mâța-n coadă! Ei asociază cu acești termeni diverse teorii psihologice, cel puțin dubioase. Practica asta nu e de ieri și nici nu e inventată la noi. Un exemplu istoric este celebra mișcare de dezvoltare personală (și terapie) numită ”programare neuro-lingvistică”. Spre angoasa mea, oameni cumsecade, chiar și intelectuali, sunt fermecați de promisiunile acestor trei termeni alăturați într-o sintagmă, se pare, hipnotică.

Cine citește textele dumnealor (online sau nu) poate observa cu ușurință:

  • inconsistența tipică dintre credințe magice și iraționale, teorii neverificate si așa zisele studii și dovezi științifice
  • inconsistența logică
  • limbajul nedeslușit, imprecis, obscur sau echivoc (bolboroseală psihologică când conține concepte din psihologie).

Poți descoperi că nu există nicio posibilitate să ajungi la dovezile care susțin o anume afirmație extraordinară, de altfel. Aserțiunile dumnealor fac dovada absenței unui scepticism amiabil, marca omului care pricepe câteceva din demersul științific. Mai pe șleau, ei apelează la noțiunea de știință întocmai ca papagalul care pronunță un cuvânt ce stârnește hazul fără, desigur, să-l înțeleagă. Nu sunt afectați de inconsistența logică. Deoarece n-au logică? Cine gândește științific, atunci tinde să așeze sub lupa rațiunii opiniile, declarațiile și teoriile altora emise pe care orală sau scrisă online pe vreun blog/site sau într-o carte. Cu puțin efort chiar și pe ale lor. Nu și dumnealor, care, de exemplu, practică Reiki și trăncăne despre dovezile din neuroștiințe.

In schimb aceștia sunt afectați de disonanța cognitivă. Confruntați cu avansul științific și accentul pus pe gândirea critică, intră în disonanță, date fiind tot mai puține dovezi in favoarea propriilor credințe și teorii. Și ce face mintea dumnealor ca să-și reducă disonanța? Expuși la noi și noi dovezi oferite de cercetarea științifică, în baza biasului de perseverență, ei răstălmăcesc dovezile ca suport pentru credințele și teoriile lor. De exemplu, mai adineaori, citeam pe un site de profil cum că psihoterapia IMAGO e bazată pe mai multe teorii din psihoterapie, fiind ”o terapie integrativă bine susținută științific”. Și autorul (sau autoarea) continuă: ”Gândirea freudiană, teoria sistemică, noile descoperiri din științele neurocognitive și conceptele cognitive-comportamentale sunt doar o parte din bazele specifice psihoterapiei Imago.” Un ghiveci, da.

Mai degrabă putem crede că marmota are carii de la consumul excesiv de brownies și merge saptamanal la dentist. Sau că Pokemonii există aievea laolaltă cu îngerii și sufletele pereche. Mi-aș irosi timpul și energia examinând pe larg o asemenea terapie. Nu merită efortul și, de aceea, prefer sarcasmul. Nu doar în acest caz. Pe același site, pe care, de altfel, e trâmbițată știința, mai descopăr cu ochii beliți ca la melci, că terapia EMDR ne ajută la ”transcenderea nivelelor de conștiință”. Cum poți crede (și posta) o asemenea enormitate? Dacă ar auzi babeta Francine Shapiro, și-ar mișca frenetic ochii de colo-colo, intr-un final, dându-i peste cap, dacă mă înțelegi. Enormitatea nu se oprește aici. Continuă cu ”modele validate științific” în terapii de cuplu cu credite. Printre ele se numără și terapia cu ciocănitori Woody sau Emotional Freedom Technique alături, bineinteles, de imago!

Dragii mei, nu orice bâiguială ori fantezie este sau va fi validată științific. Validarea științifică e o întreprindere serioasă și de termen lung. Nimeni nu-și irosește timpul și banii cu aiureli evidente.

Oare, in zilele noastre, cuvintele nu mai înseamnă nimic? Fiecare stabilește sensuri pentru ele după cum binevoiește să creadă? Să fie o formă de gândire fără margini ori creativitate neîngrădită? Să fi devenit sfântul dicționar un obiect de uz arbitrar când ne exprimăm?

In final, m-am hotărât. Ca să încetez cu lătratul p-aici (sau cu contra-reclama, după cum cred unii gânditori), inventez, incepând de acum, terapia cu Pokemoni. Urmează s-o acreditez, ceea ce e simplu, și de mâine ofer certificare!