Multi semeni, unii bine educati (dusi pe la scoli prodigioase), sunt prizonierii unei fantezii despre fericire. O fantezie care poate fi exprimata in doua propozitii (mitologice):
- Fericirea trebuie găsită.
- Fericirea depinde de imprejurările vieţii.
Fericirea e un ceva (eroare de reificare) ce dacă îl cauţi, ai şanse să-l găseşti. Dacă se întâmplă un lucru anume, vei avea parte de fericire în viaţa ta. Unii, echipati cu minti primitive, cred ca-l gasesc in ceruri spirituale, daca fac fapte bune sau se roaga si, eventual, se infometeaza.
Altii, mai pragmatici, cred ca dacă isi vor implini dorinta (sau scopul), vor fi fericiti. Asa ca intreb si intr-o doara:
Daca vei intalni femeia sau barbatul visat, vei fi mai fericit(a)? Dacă vei avea jobul acela minunat, vei fi fericită? Dacă vei avea propria maşină, vei fi fericită? Dacă vei pleca în concediu în Maldive, vei fi fericită? Dacă îţi faci un lifting facial sau scapi de kilogramele în exces, vei fi mai fericită? Dacă vei fi promovată, vei fi mai fericită? Dacă vei câştiga la loterie sau vei obţine o mărire de salariu, vei fi mai fericită?
Nu ştiu cum ai răspunde tu, însă poţi testa câţiva prieteni cu aceste întrebări. Ce crezi că-ţi vor răspunde? Nu e o ghicitoare. Majoritatea are impresia că fericirea lor depinde de existenţa unor împrejurări anume şi îşi trăiesc viaţa ghidaţi de principiul condiţionării. De ex, „dacă ea mă va iubi, voi fi fericit” îşi declară amorezul sau „dacă voi fi şef de birou, voi fi fericit” îşi zice tipul carierist. Exemplele pot continua şi chiar tu poţi îmbogăţi lista începută aici.
O viaţă experimentată prin prisma condiţionării, mai devreme ori mai târziu te duce la nefericire sau amăreală, mâhnire, supărare, nemulţumire. De ce? De fiecare dată, ulterior împlinirii unei dorinte, apare un alt scop, asociat unei alte dorinte, ce urmează a fi realizat. Odată un scop împlinit sau o dorinţă satisfăcută, te bucuri sau te simţi bine şi, aproape imediat, vrei altceva sau mai mult. E felul în care funcţionează natura umană. Un perpetuum mobile.
Oamenii ignoră ceea ce psihologii au numit, în urmă cu mulţi ani, banda de alergat hedonică (sau adaptare hedonică) pe care poţi alerga fără să ajungi nicăieri, pentru că alergi pe loc în sala de fitness sau în propria sufragerie. În privinţa a orice pe această lume (probabil şi în cele astrale, căci te saturi de lapte şi miere sau fecioare fără de prihană) vei experimenta un fel de saturaţie. Te obişnuieşti şi vrei altceva sau altfel.
Budiştii, cei care meditează cu adevărat, s-au prins de această înselătorie a minţii şi au cultivat prin practica mindfulness non-ataşamentul. Speranţa lor era extragerea spiritului din colosala iluzie a eului şi intrarea în nirvana unde se află pacea cosmică. Aici, vezi bine, se amăgeau. Fericirea, o iluzie pe pământ, au proiectat-o în planuri divine. Unii dintre dumnealor, după mii de ore de meditaţie adevărată, s-au bunghit de această nouă păcăleală şi au renunţat la fantezia cu nirvana.
Dacă fericirea nu se află aici pe pământ şi nici în planuri cosmice, unde se află ea? Felicitări! Nicăieri. Fericirea nu e un ceva ce trebuie găsit , crezând că odată ce îl găseşti vei deveni un om fericit. Nu e necesar să meditezi mii de ore la această idee. Oricât de prozaic ţi-ar părea,
fericirea e o atitudine mentală.
Nimic mai mult. Şi, da, practica contemplării contribuie la cultivarea ei. Cum am zis? Vestea bună e că
această atitudine poate fi cultivată
(merita sa cunosti niscaiva tertipuri), deşi depinde de ereditate (o pondere de 50%) şi de unele imprejurări de viaţă (10%). Ponderea celor 40 de procente îţi aparţine în totalitate, deoarece se naşte în tine ca experienţă psihologică. Nimeni nu-ţi poate lua sau oferi această experienţă. Depinde de tine.