omul se crede liber când nu știe de închisorile lui

Stau zilele astea sub influența a două școli de gândire, existențialism și behaviorism. M-am decis fără șanse de răzgândeală să resping ”școala mecanicistă” (sau medicală) potrivit căreia omul e bolnav ”psihic” sau suferă de tulburări ”psihice”. Zice-se că e o mașinărie defectă și trebuie investigate cauzele psihice și apoi reparat prin înlăturarea cauzelor ca la Autos în servisurile noastre minunate. Asta nu-i decât o viziune îngustă și deterministă asupra condiției umane ce ratează întregul în care viața noastră se derulează zi de zi, an de an.

Am niște gânduri ce nu-mi dau pace (care o fi cauza lor psihică? Hihi!). Asta după ce am rezolvat pentru totdeauna problema absurdului din viață. Pentru o terapie meseriașă, mi se pare că filosofia existențială oferă prea puțin (sigur, depinde și de nevoile/dificultățile omului). Iar modelul cognitiv îmi pare greu de tolerat. Mintea noastră nu funcționează logic, ci psihologic. P-asta am citit-o într-o carte isteață scrisă de oameni buni pe meserie. Să tot disputăm gândurile automate și iraționale într-un efort continuu de raționalitate și logică e o muncă de Sisif. De altfel, ceea ce dă rezultate nu e de regulă C-ul, ci B-ul din CBT (am scris prin alte articole).

Dar, acum câțiva ani am descoperit RFT (Relational FrameTheory) într-un manual solid de aproape 400 pagini. Asta a venit la pachet cu ACT (aplicație la RFT), după care mă dau în vânt. Îți mărturisesc că acest manual îmi dă ceva migrene. Îmi pune în vibrație moleculară neuronii mei cei leneși. Mă învață, pas cu pas, ce să fac în sesiunile mele cu cadrarea relațională (relational framing) – o teorie psiholingvistică (în sens skinnerian). Norocul meu e că am ceva antrenament cu tehnici experiențiale. Mă fascinează pentru că seamănă cu ingineria doar că la un nivel psihologic. Ți-aș povesti mai multe dar nu e aici locul potrivit.

Terapia prin acceptare și angajament (sau, păstrând acronimul american, ACT) are la bază această inginerie. Prietenii ACT (Acceptance and Commitment Therapy) știu că RFT (alături de filosofia contextuală) e ceea ce face ca modelul ACT să funcționeze. E precum OS-ul (ca Android). RFT e OS-ul, iar ACT e o aplicație (ca WhatsApp). (RFT și ACT fac parte din contextual behavioral science). Poți folosi WhatsApp-ul fără a cunoaște Android-ul. La fel un terapeut, poate folosi ACT fără a ști RFT. Doar că eu nu mă pot abține să nu văd ce anume se află under the hood… and it’s a bit like rocket science.

Creierul uman dezvoltă via (învățare respondentă și operantă) o rețea de relații simbolice și răspunsuri condiționate (în relație cu stimuli), având capacitatea simbolică de a conecta orice cu orice (derivă relații simbolice la relații simbolice). Te poți afla pe o plaja unei insule exotice, într-o vacanță de mult visată, și totuși să îți vină în cap gândul că se va încheia curând și te vei întoarce la scârbici, pardon, serviciul nesuferit. Asta-ți aduce câțiva nori și te amărăște, deși te afli într-un locșor de basme!

Chiar această minunată capabilitate ne poate aduce pagube psihologice și chiar sociale. Ne limitează repertoriul emoțional și cognitiv, ne face insensibili la context și experiență prin reguli rigide, ne deturnează atenția și rațiunea și ne face să persistăm în acțiuni ineficiente. Ne extrage din experiența momentului prezent și ne amărăște, ne închide și ne motivează să evităm trăiri, gânduri, dorințe, amintiri și, desigur, locuri, persoane sau situații.

La final, scriu ca publicitate. Întreb ca niznaiul: Cu ce poate ajuta o terapie pe bază de RFT? Pe foarte scurt, poate adăuga via conversație (aici e șpilul!) noi relații simbolice (pe cele vechi nu le putem șterge) ce pot susține acțiuni/comportamente eficiente sau mai potrivite provocărilor actuale și care ne aduc mai aproape de scopurile valoroase. În alte cuvinte, e un antrenament psihologic de conștientizare și motivare prin care introducem în viața de zi cu zi acele schimbări comportamentale ce ne susțin direcțiile valoroase.