Omul se crede liber când nu știe de închisorile lui

În paradigma mea de lucru prefer două influențe principale alături de altele secundare, cum ar fi, cele astrale. Una e existențial-umanistă și o alta e behavioristă. Nu pot tolera abordarea mecanicistă sau medicală potrivit căreia omul e bolnav sau e ca o mașinărie defectă și trebuie investigate cauzele psihice și apoi reparat.

Mă fascinează așa numitele ”cauze psihice” din copilărie sau inconștientul cabalistic și obscur doar ca surse de umor involuntar. Nu mă interesează din cauza unor dovezi științifice ce pun în evidență fenomenul psihologic numit ”iluzia introspecției”. După cum am scris și în alte articole, analiza și căutarea de cauze ”psihice” sunt de prisos. Înseamnă că trecutul nu contează? Contează prin aceea că trecutul (istoricul de viață) ne influențează. Nu înseamnă că ne determină un comportament.

Cauzele experiențele noastre lăuntrice nu pot fi găsite înlăuntrul nostru, în psihicul inconștient, ci în afară, în contextele particulare ale fiecăruia. Ca să te prinzi de indiciile contextuale, trebuie să ai o bună intuiție psihologică, îmi poruncesc mie însumi, și să cunoști binișor teoriile învățării, de la cea asociativă până la social-cognitivă.

Mă străduiesc din răsputeri, cu eforturi creative, empatice și uneori ludice, să fac echipă bună cu omul din fața mea. În echipă avem șanse mai mari să introducem mici schimbări la nivelul conduitei și perspectivei mentale ca să ne descurcăm mai apoi cu emoțiile dificile, să putem ”naviga” social prin relațiile noastre, să ne realizăm scopurile, să trăim mai în acord cu propriile valori, să ne simțim mai împăcați cu cine suntem.

Te asigur că nu frec pe nimeni la ridiche cu teoria (teoriile) pe care mă sprijin în lucrul meu psihologic. Mai demult am aflat că nu are niciun sens să intru în tehnicalități. Dar pot dezvălui că de ceva vreme mă chinuie o teorie despre limbaj și cogniție (are peste o sută de studii experimentale). Mai exact, mă torturează doi autori de un manual la vreo 400 de pagini, pe care l-am amintit în treacăt într-un mai vechi articol. Conține relational frames theory (RFT) aplicată în terapie. O găsesc fascinantă.

Din perspectiva RFT, mintea e o mașinărie lingvistică (o metaforă, evident). Mintea (citește ”limbajul”) poate conecta orice cu orice într-un fel arbitrar. De aceea, mintea e un cuțit cu două tăișuri. Dacă nu suntem atenți, ne putem răni cu ușurință. Sau, în altă analogie, mintea e simultan lumina și întunericul nostru. Ne-a oferit un avantaj competitiv în evoluția speciei dar nu fără dezavantaje. Cu ajutorul ei putem coopera și negocia în grupuri într-un effort colectiv, putem evalua, analiza, decide, anticipa, formula planuri și scopuri și, mai larg, rezolva probleme. Dar simultan, mintea e un coșmar. Ne compară negativ, critică cu asprime, culpabilizează, ruminează, analizează excesiv, supra-generalizează, catastrofizează și ne îngrijorează din nimic.

Având capacitatea simbolică de a conecta orice cu orice, creierul uman dezvoltă o rețea de relații simbolice și răspunsuri condiționate (în relație cu stimuli) ce ne limitează repertoriul emoțional și cognitiv, ne face insensibili la context și experiență prin reguli rigide, ne deturnează atenția și rațiunea și ne face să persistăm în acțiuni ineficiente. Așa sunt create, metaforic, închisorile invizibile.

Mulți oameni rămân prizonieri pentru toată viața. Unii dintre ei sunt în așa măsură obișnuiți cu închisoarea încât nu vor să iasă afară. Intri înăuntru, le deschizi ușa dar ei continuă să rămână în loc (dialogul maieutic). Refuză eliberarea și preferă închisoarea familiară, confortabilă, sigură (=negative reinforcer). Orice pas, orice schimbare, oricât de mică, vine cu o tensiune, o neliniște, puțină (sau mai multă?) teamă de necunoscut.

Dincolo de acest pas ne așteaptă o altă lume. Noi oportunități, noi beneficii. Și, evident, noi riscuri, de unde și aversiunea față de pierdere. Ce putem pierde?, întreabă cineva. Confortul unei închisori?! Dar acesta e jocul vieții. Într-adevăr, unii oameni nu vor să-l joace, de unde nefericirea (uneori depresia), nemulțumirea și ostilitatea, cinismul și lehamitea de zi cu zi. Mai e asta o viață de om?