O altfel de inteligenta: inteligenta succesului

„Cum se manifestă oamenii cu adevărat inteligenţi?” M-am întrebat la un moment dat inspirat fiind de profesorul Aghiuţă (A. Nuţă). Cu această întrebare în minte, am iniţiat un proiect numit ABC Inteligenţă în care lucrez cu persoane hotărâte să-şi creeze vieţi inteligente. Sigur, că orgoliul meu e mângâiat pe creştet. Ştii pe cineva care nu e măgulit dacă e perceput ca o persoană  isteaţă, ageră, perspicace, iute la minte sau inteligentă? Oare cunoşti oameni care sunt măguliţi de epitete precum nătâng, nătărău, idiot, tâmp, tembel? Evident, nu.

Inteligenţa la care mă refer are de-a face cu experienţele şi provocările vieţii. Nu caut să antrenez o inteligenţă concepută psihometric şi măsurată de teste IQ. Un IQ înalt nu e nici pe departe, nici pe aproape, un predictor pentru o viaţă fericită. Dacă-ţi place să înveţi, fiind o persoană care n-a fost complet anesteziată de sistemul de învăţământ, poţi personifica viaţa drept un profesor sau mentor, iar tu în raport cu dumnealui (sau dumneaei?) vei fi un student al Vieţii. De la acest profesor, dacă nu duci o viaţă cu capul vârât sub pământ sau în nisipul de aur de pe plaja bulgarilor, vei învăţa să trăieşti inteligent. Nu inseamnă să iei drept modele personajele din politica noastră. Inteligenţa despre care îţi pomenesc are o componentă valorică – o integritate morală. (nu e totuna cu rigidatate morală – precizare pentru unii echipaţi cu judecată absolutistă). Da, sunt de acord. Avem o penurie de modele şi, totodată, contra-modele, dar asta e o altă discuţie.

În urma unei întâlniri fecunde (nu e cazul să te gândeşti la prostii) cu Robert Sternberg, de care am amintit în alte articole, am aflat că întrebarea mea s-a aflat într-un fel în mintea dumnealui cu mulţi ani în urmă, pe când eu eram în rezervorul de suflete al universului. Trăiesc, de câţiva ani, frecvent această frustrare. Mi se iveşte o întrebare în minte, printre multe alte prostii şi nimicuri, şi aflu urgent că a fost investigată de alţi semeni, mai ales, de cei aflaţi în universităţile de peste ocean. Nu-i bai, sunt în ipostaza in care mă pot bucura de roadele muncii dumnealor faţă de care am o adâncă admiraţie.

Robert, un băieţel în clasele primare, completează un test IQ şi se remarcă printr-o inteligenţă slabă. Nu a reuşit să se concentreze fiind copleşit de anxietatea evaluării. Din nefericire, impresia mea e că stările anxioase experimentate de elevi în situaţii de testare sunt adesea ignorate de profesori şi părinţi, ei considerând că efectul lor asupra notei e neglijabil.

În următorii trei ani Robert a demonstrat ceea ce profesoara credea despre el, că este un elev cu o inteligenţă mediocră. Da, pentru cunoscători, a fost o profeţie auto-împlinită, un fenomen psihologic care se întâmplă frecvent între elevi şi profesori (sau părinţi). Nu e vorba de nici urmă de traumă. Robert nu suferea în urma inteligenţei sale slabe si nici părinţii lui. Au acceptat realitatea. Testarea psihometrică a indicat un scor slab, iar rezultatele şcolare au demonstrat acest scor. Orice psiholog mai acătări ştie că IQ-ul e un predictor pentru succesul în şcoală.

La vârsta de nouă ani, Robert a întâlnit o profesoară care a crezut în el. Deoarece credea în potenţialul său, el a făcut tot posibilul să fie mulţumită de el. A devenit un elev de note maxime. Iar la vârsta de 13 ani, intrigat de rezultatele sale în pofida unei inteligenţe slabe, şi-a propus să studieze inteligenţa… şi nu s-a mai oprit de la studiu (cu excepţia orelor de somn şi altor mici îndatoriri de soţ şi tată) vreme de mai bine de 40 de ani.

Domnul Sternberg propune o teorie a inteligenţei succesului, un fel de inteligenţă prin care o persoană reuşeşte să-şi creeze o viaţă bună. Nu e cazul să te laşi păcălită de „succesul” asociat inteligenţei propuse de Sternberg. Foloseşte epitetul, cred eu, deoarece prinde la public. E lipicios. Inteligenţa lui include, ca aspecte, inteligenţa măsurată psihometric (analitică) adaugată la o inteligenţă creativă şi una pragmatică. Dar acestea nu sunt tipuri de inteligenţă în felul în care un alt psiholog a abordat inteligenţa. Dacă te gândeşti la Howard Gardner (pe la Harvard îşi face veacul) şi la teoria inteligenţelor multiple, mi-ai citit gândurile (doar o expresie). Iar această teorie nu are dovezi empirice. Nici Gardner nu susţinea altceva, oricât de dragă îi era propria teorie. Bineînţeles, că sunt alţii care cred că îşi antrenează inteligenţa kinestezică sau verbală, dar aceştia se auto-iluzionează.

Inteligenţa succesului implică modalităţi de abordare în rezolvarea unor probleme ce ţin de provocări reale din viaţa concretă. Cât priveşte inteligenţa psihometrică sau analitică, ea este utilă în acest context drept „cheie” în identificarea unor soluţii bune la probleme. Ne oferă răspunsuri la întrebarea „de ce?”. În şcoală acest aspect al inteligenţei este exersat şi recompensat. Insă, în viaţa reală nimeni nu-ţi oferă problema. Şi nici răspunsul corect. Nu ai manual de artimetică sau sintaxă gramaticală. Nu te fereşte nimeni de soluţii proaste la probleme puse anapoda sau de soluţii la probleme inexistente asociate unor emoţii intense sau tulburătoare. Ceea ce pentru tine e o problemă de viaţă dificilă, îngrijorătoare, pentru un altul e o problemă cu soluţii simple. (de ex. dacă ai fost admis la un job în Londra, însă soţia refuză relocarea). Nu există un manual (one size fits all) pentru cum poţi trăi o viaţă fericită. Te rog, lasă-mă cu filosofiile spirituale (şi teosofiile) doldora de intuiţii şi revelaţii postate pretutindeni, mai ales, în minţile unora care nu şi-au examinat nici măcar o dată propriile valori pentru care merită să trăiasca (sau nu).

Prin prisma unei vieţi luate de profesor sau profesoară (să fim politically correct) ne exersăm o inteligenţă diferită fundamental de cea antrenată în mai mult de doisprezece ani de studiu, care se pare că e doar un aspect al inteligenţei. Doar că acest exerciţiu te poate costa aproape o viaţă de om. Cum alta nu mai ai (decât în minţile unor deliranţi), devine valoros să ştii cum te poti echipa cu această inteligenţă de ajutor unei vieţi bune.

Ca să-ţi trezesc curiozitatea sau să mori de oftică, voi preciza aici câteva atribute, selectate de mine dintre cele douăzeci (expuse de Sternberg într-o carte publicată în ’97) ce definesc persoanele echipate cu inteligenţa succesului.

  1. Sunt INIŢIATORI. Creează produse (sau servicii), nu doar consumă produsele altora.
  2. Îşi asumă riscul eşecului.
  3. Nu procrastinează. Prioritizează şi planifică, anticipează şi alocă resursele necesare în mod realist.
  4. Acceptă când au greşit şi îşi recunosc vina când e întemeiată.
  5. Sunt AUTONOMI. În primul rând se bazează pe ei înşişi. Îşi asumă responsabilitatea, fără să aştepte ca altcineva să o facă în locul lor.
  6. Refuză să se lamenteze sau să-şi plângă de milă. Nu caută vinovaţi. Ei caută soluţii sau caută să remedieze situaţia privind înainte, nu înapoi sau la altul.
  7. Sunt auto-determinaţi sau se automotivează să persevereze în atingerea scopurilor, învăţând să-şi  amâne gratificaţiile imediate.

Comentariile îmi par superflue. Nu cred că-ţi doreşti, de ex, un astfel de şef sau prim-ministru (hihi!). Cred că ar fi grozav ca această ţărişoară să aibe un şef de guvern care să întruchipeze aceste şapte atribute. (ar semăna cu Angela Merkel?)

Iar dacă te-ai nimerit prin preajma unei astfel de persoane (un coleg, colegă sau partener, profesor, poate părinte), recomandarea mea e să o observi îndeaproape (eventual, plantând chiar microcamere prin casa dumneaei). Vei învăţa ceva (despre inteligenţa succesului!) prin ceea ce se cheamă observational learning, ce n-ai învăţat în cei, probabil, şaptesprezece ani de şcoală.