lunatici poftind la roata de cascaval si mecanica portocalei

25 February 2012 | By Seramis Sas | Filed in: Credinte irationale, mituri, intuitii si teorii neverificate.

Să ne imaginăm următoarele:

Există un om care are următoarea credinţă: Luna reprezintă o colonie a unor extratereştri pe care noi nu-i putem detecta deoarece ei trăiesc camuflaţi de o tehnologie antidetecţie în subteranele lunii. Din când în când, aceşti extratereştrii (lunari sau lunatici?) ne fac vizite şi mai răpesc câte un om pentru experimente dintr-o dorinţă insaţiabilă (dar şi sadică) pentru cunoaştere. El crede cu tărie toate acestea în ciuda dovezilor care demonstrează imposibilitatea existenţei unei colonii extraterestre pe Lună. Având această credinţă investeşte timp şi energie în susţinerea ei, căutând chiar surse de finanţare pentru o călătorie pe Lună. În acest scop trebuie să se împrumute de la oameni cu putere financiară care, la rândul lor, au această credinţă ori de la oameni care caută profit financiar din orice, asumându-şi riscuri enorme. Poate chiar reuşeşte strângerea de fonduri şi ajunge pe Lună. Nici urmă de lunatici. Desigur, îşi spune el, poate că sunt plecaţi momentan şi au şters orice urmă, ori s-au mutat pe Marte, ei fiind la curent cu intenţia mea de a-i descoperi. Omul nostru, deoarece crede cu tărie, îşi propune o nouă călătorie: către Marte. Oare cum se va descurca cu finanţatorii?

Cum putem evalua credinţa acestui om? Raţională sau iraţională?

Concepţiile sau filosofiile cu privire la viaţă, univers, lume sunt impărţite în două categorii: dualism şi nondualism. Dualiştii mizează pe existenţa a două substanţe fundamentale: materie şi spirit. Iar nondualiştii consideră materia ca fiind unica substanţă din care pot emerge alte proprietăti cum ar fi cea a sufletului sau minţii, conştiintei (mai precis, materialismul emergent).

Dualiştii se confruntă cu cu probleme serioase de raţionament dacă încep să reflecteze la credinţa lor. Spiritul şi materia fiind două substanţe fundamental distincte aşa cum este cifra 0 de cifra 1, atunci cum stă lipit spiritul de materie, să zicem de corp? Dacă sunt două substanţe fundamental distincte ele pot exista doar separat în universuri distincte care nu interacţionează. Ele pot coexista simultan tot aşa cum un bec este aprins (o stare distinctă) şi totodată stins (o altă stare absolut distinctă). Dumnezeu stie cum…

Ce este spiritul? Un fel de energie iubitoare şi inteligentă spun unii dintre ei care animă tot universul. Alţii îl consideră o formă de viaţă nemuritoare care intră în embrion, făt (opinii împărţite în această privinţă) şi care părăseşte corpul la momentul morţii, călătorind în planuri astrale. În această privinţă, dacă un spirit sălăşluieşte în tine, atunci ce ne facem cu liberul arbitru? Cine este cel care ia decizii? Dacă spiritul meu are o misiune, iar eu îmi propun alte proiecte, atunci intru în contradicţie cu misiunea spirituală. Ştiu, este binele meu cel mai înalt ales înainte de aterizarea în corp, doar că am uitat. În ce scop acest efort de reamintire? Poate că tot Creatorul ştie. Iar dacă totuşi nu-ţi faci treaba, nu îndeplineşti misiunea te aşteaptă o judecată parentală.

Dacă spiritul sau sufletul este nemuritor, înseamnă că trăieşte în afara timpului. Dar şi în afara spaţiului! Aşadar, poate că într-un alt Univers, deoarece în universul nostru, spaţiul şi timpul sunt inseparabile.

Un tip genial care elibera brevete de inventator face o descoperire uluitoare acum aproape un secol: teoria relativităţii cu celebra formula E=mc2. Energia reprezintă materie în mişcare într-un continuum spaţiotemporal. Când spunem energie spunem materie şi invers. Energia este echivalentă cu materia. La un nivel cuantic suntem particule elementare care se mişcă în tipare, de aceea la nivel macroscopic şi perceptibil suntem în aceste forme.

Din perspectiva nondualistă, atomii în mişcarea lor au făcut la un moment dat posibilă apariţia materiei anorganice şi, ulterior, a materiei organice. S-a întâmplat spontan din aproape în aproape în virtutea unei tendinţe la organizare (selecţie cumulativă în evoluţia vieţii) fără să fi pus ei la cale ceva şi fără să fi intervenit vreun proiectant divin. Cineva dualist poate suspecta evenimentul de o intervenţie inteligentă din interior (energie divină) sau din exterior (o forţă misterioasă supranaturală) în timp ce un nondualist ia considerare şansa „fericită” înţelegând nişte principii simple demonstrate de mecanica cuantică. Un nondualist consideră emergenţa materiei ca fiind procesul care se declanşează, generând o nouă proprietate (cum ar fi mintea, conştiinţa), ca urmare a complexităţii interconexiunilor ce se dezvoltă până atinge un prag critic. Pentru a contracara pedanteria academică din fraza anterioară, iată o analogie: în fotbal, echipa Olandei este cunoscută ca fiind „portocala mecanică”. Asocierea cu portocala vine de la tricourile lor de culoare orange în timp ce „mecanica” apare ca urmare a coordonării lor aproape perfecte în strategiile de joc. Membrii echipei se pot coordona în aşa fel încât crează impresia unui tot unitar şi dinamic, astfel încât nu sunt portocale care se rostogolesc alandala pe teren, ci modul lor de joc crează impresia unei singure portocale mecanice. Sunt foarte bine conectaţi unii cu alţii, cooperând sinergic, devenind o unitate dinamică, generând în acest fel rezultate uimitoare cel puţin o vreme, dominând campionatele de fotbal.

Mie, personal, filosofia ori concepţia dualistă îmi pare o copilărie pe care o înţeleg şi cu care empatizez uneori dintr-o perspectivă psihologică. Nu mă înţelege greşit, empatizez cu trăirile unui om asociate credinţei dualiste, nu şi cu filosofia, care după mine e eronată ca urmare a ignorării unor dovezi tot mai abundente oferite de domeniul cunoaşterii ştiinţifice ca să nu mai vorbim de insurmontabilele dificultăţi de raţionament. Renunţarea la concepţia şi credinţele dualiste presupune o responsabilitate completă în privinţa asumării unui destin personal. Orice renunţare este dificilă. Renunţarea la părintele divin (orice nume ar purta) pe care uneori îl poţi influenţa prin rugăminţi (sau măcare speri) poate fi extrem de dureroasă. Cu atât mai mult, cu cât o astfel renunţare implică confruntarea conştientă cu anxietatea de moarte şi cu responsabilizarea matură pentru propria viaţă atât cât este şi aşa cum este.

Un om care renunţa la credinţa dualistă devine responsabil pentru propriul destin, iar vinovaţii dispar ca prin farmec, însă fără a fi un farmec, ci doar o consecinţă firească a asumării curajoase a experienţelor de viaţă. Exagerez acum, oferind proporţii comice, Luna nu mai este o roată de caşcaval, care ar putea ţine de foame. (Crede-mă pe cuvânt, căci am încercat-o.)

Sensul vieţii personale devine ceea ce omul alege să facă acum. Acum, deoarece timpul trece. Metaforic spus, timpul nu are răbdare cu oamenii care amână, dar nici cu oamenii care se grăbesc. Există un deadline. Dar el nu există undeva în viitor, ci acum. Ce pot face acum? Dacă nu pot acum, ce rost are să-mi chinui mintea cu timpul viitor? Poţi trăi plenar momentul prezent, deoarece altul nu există. În acest fel, putem considera că timpul nu există. Iar când vei muri, nu vei fi acolo pentru a constata asta. Pentru ce atâta îngrijorare? ACUM ai probleme mai importante de rezolvat. În termeni filosofici, ACUM îţi creezi un DESTIN. Dar nu de unul singur, dragul meu cititor, cum cred eu că ai fi tentat (dacă „aluneci” în nihilism şi autosuficienţă ca urmare a renunţării la credinţele dualiste), ci împreună cu ceilalţi. Aminteşte-ţi de portocală.


Comments are closed here.