gravitația și gândirea critică

Gravitatia exista inainte sa aparem noi, specia homo sapiens sapiens. Exista chiar inainte sa apara planeta Pamant, ba chiar inainte de aparitia sistemului solar si chiar cu mult timp in urma. Gravitatia face parte din realitatea obiectiva (ceva-ul de dincolo de creier si constiinta sa), iar efectul ei exista indiferent de ceea ce crezi tu ori gandesti despre ea. Nu are importanta ce ganduri (explicatii si teorii) imi zburda mie sau tie prin cap in raport cu realitatea. Fie ca eu cred, fie ca eu nu cred in gravitatie, ea continua sa fie acolo si nu doar pentru mine, ci pentru toata lumea. Pot crede despre gravitatie orice. O pot judeca oricum. O pot eticheta ca fiind enervanta, proasta, inutila ori minunata, miraculoasa, inteligenta si oricum altfel…  Gravitatia exista indiferent de ceea ce eu, tu sau un altul crede, gandeste, simte si face. Aceasta-i realitatea. Exista in mod obiectiv de gandurile si trairile noastre, de perceptiile si judecatile noastre care nu-s decat o serie de filtre, deloc fidele, prin care datele brute ale realitatii sunt interpretate. Unii dintre noi s-au prins de toate astea si, in consecinta, unele interpretari au luat forma unor legi fizice ori teorii stiintifice in urma unor testari empirice repetate, iar altele sunt si raman credinte neverificate ori speculatii, intuitii, superstitii, mituri, bazaconii.

Cred ca asa cum suntem constienti de legea gravitatiei, pe care personal o poti testa oricand prin incercarea unor tumbe folosind qi-ul (nu campuri electromagnetice), la fel de bine putem avea o atitudine realista si sceptica in raport cu lumea, construita pe dovezi empirice, fapte, teorii testate independent prin metode stiintifice, pe atentie la biasuri si iluzii psihologice, pe responsabilitate si cunoastere rationala. Iar asta nu inseamna sa renuntam la cunoasterea empirica si intuitiva. Ar fi absurd. O astfel de cunoastere a realitatii ne-a fost necesara ca sa supravietuim ca specie pe aceasta planeta. Necesara, dar nu suficienta. Doar echipati cu intuitii despre cum functioneaza realitatea, nu am fi evoluat. Am fi fost si in prezent o specie atat de asemanatoare cu primatele. Niste maimute, nimic mai mult. Probabil, ca si azi, cel mult ca semn al progresului, ne-am fi sters la fund cu frunze, locuind in colibe din stuf si piei de animale. Daca niste maimute antropoide, apoi alti indivizi din specia homo si tot asa, n-ar fi indraznit sa experimenteze in vivo, sa-si puna intrebari si sa testeze realitatea, adica sa-si extinda cunoasterea,  apoi sa o impartaseasca celorlalte cu care traia in grup, luand forma educatiei organizate pe termen lung, noi cei de azi nu am fi existat. Luati doar ca animale, trebuie sa stii ca suntem animale fragile. Orice alt animal ne depaseste prin capacitatea si resursele sale orientate spre supravietuire. Prin inventivitate si traiul in grupuri am reusit sa supravietuim si, treptat, sa evoluam. Crede-ma, altfel, nu am fi avut nicio sansa. Poti intreba orice biolog ori antropolog, evident, care nu-si inchipuie ca vreun zeu ori vreo specie avansata de extraterestri ne-a “plasat” aici pe pamant cu nu-s ce intentii absconse.

Cunoasterea in sens larg imi pare ca seamana cu o gradina zoo. Contine o varietate de specii si toate lupta ca sa supravietuiasca. Iar asta n-ar dauna cu nimic, doar ca, la fel ca orice vietuitoare cauta sa se reproduca (sa produca acoliti, prozeliti, recrutati din randul naivilor, inocentilor si vanitosilor). Aceasta gradina, poate stii si tu, este vasta si plina cu vietuitoare, unele exotice, precum speculatii pseudostiintifice, mituri si bazaconii spiritualiste cu origini mistice (cele mai indragite de sus-semnatul, a carui istorie personala are ceva sarm ezoterico-mistic), credinte neverificate, superstitii, fenomene paranormale.

Am avut candva un suflet sau un sufletel (un “psyche”). L-am vandut dracilor. Am negociat, nu asa oricum, si am primit la schimb ceva mult mai pretios. Banuiesti ce? Metaforic, imi place sa-i zic, gravitatie. Am capatat gravitatie. De fapt, am devenit constient de gravitatie; ea fiind acolo oricum. Iti par obscur in exprimare? Ce sa insemne trebusoara asta? Fizica, nu psihologia, iti poate oferi cheia simbolica. Fizica, pentru ca aceasta disciplina este “the Father  and the Mother” (sounds familiar?) pentru cunoasterea stiintifica, adica pentru toate celelalte discipline.

Nici macar nu pot spune ca ma incred in gravitatie, desi nici prin cap nu-mi trece (prin acei lobi frontali) intentia efectuarii unei tumbe, de altfel o nimica toata pentru o maimuta goala (de la Morris D. cu imprumut). Cu toate astea, gravitatia a fost testata si oricine o ignora face dovada nerealismului lui Icar. Sa o fi sfeclit-o ca urmare a gravitatiei si caldurii solare (mierea care-i lipea aripile s-a topit)? Nu, ca urmare a ignorarii dovezilor empirice vizavi de realitate. Utopic in visul sau si arogant in raport cu realitatea (gravitatiei si caldurii solare) a luat o decizie care l-a costat viata. Icar a fost un somnoros; isi facea somnul de frumusete, visand la zborul pe deasupra norilor. La fel ca dumnealui, somnorosul (somnul ratiunii, sper ca, ma intelegi), multi altii continua si in zilele noastre sa doarma. Eu, unul, am fost un somnoros. Am avut parte de somnul meu si iti marturisesc ca, uneori, parca as mai trage un pui de somn. De aceea, pot intelege manifestarea fenomenului oniric la cei din jurul meu si empatiza cu fiecare in parte, visator si somnoros. Recunosc ca, privind la somnorosi si visele lor, cateodata ma amuz. Somnul ratiunii mi se pare o sursa permanenta de umor mai putin cand fac cunostinta in mod direct cu monstrii nascuti din el.

Realismul nu face rau nimanui, dar aproape cu certitudine cred ca idealismul poate creste riscul unor pagube existentiale. Inteleg ca viata pare mai usoara cand stii (iti inchipui ca stii) ca un prieten imaginar in rol patern vegheaza la bunastarea ta. Mai putin atunci cand iti trimite o napasta direct tie sau indirect prin cei de care esti atasat emotional. In astfel de cazuri, stiu bine cum arata afacerea spirituala: agentul cel rau (diavol ori energii malefice) a intervenit, iar actiunea sa se justifica prin planul divin, ceea ce implica un deal intre Creator si Satana, iar tu ai ceva de invatat. Desigur, mai exista cateva versiuni la aceasta poveste in functie de orientarea spirituala si religioasa, dar ma opresc aici. Nu-ti imagina ca am ceva de impartit cu oamenii credinciosi, pentru ca nu e nimic de impartit. Sunt viziuni diferite asupra realitatii si ele pot coexista, dar nu cred ca sub acelasi acoperis decat poate pentru perioade scurte de timp.

Probabil ca multi tineri, cei mai multi fiind mai tineri decat mine, sa nu fi adoptat o pozitie clara in privinta orientarii lor spirituale/religioase. Sunt aproape convins ca exista la majoritatea confuzie si absenta unor repere si dovezi, despre care unii nici nu s-au interogat, si ca multi sunt atrasi spre credinte religioase ori spirituale doar ca urmare a investitiilor afective in relatii semnificative (prietenul, iubitul, mama si tata, bunica si bunicul). Totusi, nu cred ca e suficient sa declari “sunt ateu” ori “sunt crestin (catolic ori ortodox)”, musulman, budist, taoist ori altceva. Mi se pare o alegere. Sunt de parere ca pozitia de ateu (nu este o religie!) ori adoptarea unei pozitii religioase / spirituale necesita o evaluarea rationala si critica in raport cu lumea, viata si universul, considerand dovezile realitatii exterioare si distanta sceptica in raport cu credintele mostenite sau transferate din loialitate familiala de la antecesori.

Si, te rog, in cazul in care ti se intampla, nu ma confunda. Aici in mediul virtual nu sunt psihoterapeut, nici macar profesor, chiar daca sunt influentat de aceste ocupatii. Sunt un tip flexibil si nu ma confund ori identific doar cu aceste roluri profesionale. Aici sunt blogger, un comentator, un formator de opinie, eventual. Sunt liber sa ma exprim poate persuasiv si ironic, uneori cinic si pesimist ori optimist si increzator, provocand, poate, la evaluari critice  alte minti. (uite ca, visez si eu)

Exercitiul gandirii critice poate curba spatiul-timp (de la sine inteles, cand privesti retrospectiv evolutia umanitatii in ultimul secol). Dar nu pe cel fizic, ci pe acela social si psihologic si, poate, cine stie, candva chiar pe cel fizic, cand oamenii vor calatori prin spatiul cosmic (folosind o tehnologie warp, mmm?!), cautand o alta planeta pe care sa o numeasca “Acasa”. Desi, ca sa inchei intr-o nota realista, deocamdata Pamantul nu a devenit “acasa”, decat poate pentru cativa din noi. Este inca o mare “gradinita” sau “parc de distractii” pentru copii mari, auto-intitulati adulti si legitimati prin carti de identitate.