Despre “cerumen” in lobii temporali

10 August 2013 | By Seramis Sas | Filed in: Credinte irationale, mituri, intuitii si teorii neverificate, Neurostiinte/Filosofia mintii.

Cu ochiul din mijlocul fruntii pot citi gandurile oamenilor, iar in ceea ce te priveste, m-am bunghit ca adopti o pozitie agnostica vizavi de existenta  si univers, ba poate chiar una ateista, desi, mi se pare mai putin probabil, din unele considerente oculte.

Acum, sa ne imaginam, ca ai o polemica cu un crestin in privinta existentei unui Creator. Ca sa-l incui, nu in dulap, intelectual vorbind, iti sugerez sa apelezi la argumentul raului in lume.

Un grec care a trait cu cateva sute de ani inainte de Iisus a fost, poate, primul individ care a adus in discutie problema raului, mai precis, reconcilierea existentei raului sau a suferintei cu existenta unui zeu milostiv, daca nu, macar, cumsecade. Grecul in cauza, cetatean al Atenei, este binecunoscutul, printre adeptii unei filozofii hedoniste si nu doar, Epicur.

Paradoxul epicurean, dupa cum a fost numit, consta in urmatoarele: “Cum se poate impaca suferinta (boli, catastrofe, crime, hotie) din lume cu existenta unu zeu, asa zis, iubitor?”

Filozoful scotian David Hume, o celebritate printre sceptici, surprinde cu concizie paradoxul epicurean (cu mult inainte de mine, desi s-ar putea sa fie o reincarnare) in cartea sa “Dialoguri asupra religiei naturale”:

“ Oare (Zeul) vrea sa impiedice raul, dar nu poate? Atunci este nevolnic. Poate, dar nu este dornic sa o faca? Atunci este rauvoitor. Poate si vrea? Atunci, de unde mai vine raul?”

Mai putem completa acest paradox cu urmatoarea idee. Poate si vrea, doar aparent, deoarece, El (versiunea crestina) e complice cu Diavolul, intr-un demers de evaluare empirica a muritorilor, in scopul selectiei celor mai potriviti candidati pentru lumile celeste simultan cu cei necesari in purgatorii.

Intr-o situatie mai grozava nu se afla nici aceia care cred in teoria sufletelor calatoare. Sa treci prin suferinte (si durere) intr-un fel de joc cosmic pervers in care, chipurile, obtii satisfactia evolutiei sufletului? Sa fie vreo evolutie in pierderea unui copil, in urma unui accident, tu, mama, confruntandu-te cu durerea?

Viata de pe Pamant sa fie un fel de fantezie a spiritelor din alt univers, o fantezie sadica, perversa, meschina, morbida? O fantezie necesara evolutiei tale in spirit?!

Mi se pare ipocrit si cinic sa-I comunici unei femei ce si-a pierdut copilul (sau o alta suferinta) ca ar fi vorba de o “afacere” karmica! O reglare de conturi la nivel sufletesc intre ea si sufletul acelui copil al ei?! Mai mult, sa-I promiti o revedere cu el in cealalta lume.  Mi se pare obscen.

Este uluitor pentru mine cum multi semeni cred in asemenea aiureli!  N-am nicio indoiala ca asa cum exista o maturitate fizica, exista si una cognitiva (si emotionala). Pur si simplu, unii (multi, de fapt) nu reusesc sa faca acest salt cognitiv. Se pare ca nu le iese saltul (usor acrobatic) de la nivelul credintelor religioase (de orice fel) si sa traiasca cu presupunerea ca nu exista nimic divin, deoarece nimic din lumea larga nu justifica prezenta unei entitati supranaturale. Vor ca mos Craciun sa existe si la fel cum exista fanfaronada cu mos Craciun exista una cu Zei (unul / mai multi), desi, ca sa vezi mirare, adultii nu (prea) cred. In schimb, adopta (automat), din conformism, ritualurile religioase si, fara sa fie constienti, perpetueaza fanfaronada generatie cu generatie.

Desi, ne-am nascut cu un modul mistic-religios intricat functionarii mentale la fel cum avem o predispozitie pentru deprinderea limbajului, un modul selectat evolutionist, putem face in asa fel incat sa-i contracaram efectele prin judecata critica si apelul la date obiective si metoda experimentala. De ce sa persistam intr-o fantasmagorie cu functie adaptativa adecvata trecutului evolutionist?

Creierele noastre, din nefericire, nu au tinut pasul cu rapida evolutie a stiintei si tehnologiei (un fel de cutit cu doua taisuri) pe baza carora civilizatia umana a inflorit (si la fel de bine s-ar putea prabusi) in mai putin de doua secole. Creierele noastre sunt aceleasi de mai bine zeci de mii de ani, cand locuiam in savanele africane (teoria savanei).  Nu poti fi decat un mistic cand nu stii sau abia te bunghesti de cum functioneaza realitatea (natura, in ansamblu). Insa, in ultimii zeci de ani, stim multe (foarte multe!), o viata nu-ti ajunge ca sa cunosti nici macar un domeniu de cunoastere, despre cum functioneaza realitatea.

In aceasta nisa ecologica, ce este civilizatia umana moderna, pastram, in continuare, acelasi modul arhaic mistic-religios. Nu avem cum sa-i oprim functionarea. Nu putem invarti un robinet, un maner precum procedam pentru a face dus (si constatam cu naduf ca apa a fost oprita). El este acolo, in creier, inextricabil. Din aceasta perspectiva, eu, unul, pot intelege si tolera cum oamenii au credinte religioase/spirituale. Insa, nu pot accepta (aici devin radical) cum cineva cu pretentie de fiinta rationala poate folosi un smartphone si poate sustine cu fervoare credinte in zei ori entitati supranaturale. Desigur, ca pot intelege dintr-o perspectiva psihologica cum un individ poate sustine simultan convingeri contradictorii sau inconsistente cu datele realitatii la un moment dat, insa nu accept indolenta intelectuala, opacitatea (o minte inchisa) si dogmatismul.

Daca ai ceara in urechi, ti-o cureti, asa-i? Betisoare, apa calda, indexul stang sau drept? La ce bun sa apelezi la aceasta igiena? Auzi mai bine, mai clar? Nu ramai cu ceara din urechi care ar impiedica captarea undelor de catre timpan. E preferabil, deoarece dispui de mijloace, sa o indepartezi, facand posibila o auditie mai de calitate. Nu crezi, ca intr-un fel asemanator, putem proceda cu predispozitia unei gandiri mistic-religioase? Ce crezi ca am putea face sa fie “mai de calitate”? Te las sa-ti raspunzi. Cumva, unii dintre semenii nostri prefera sa-si menajeze cerumenul (din lobii temporali)? Sa ma pici cu ceara de nu-i asa!


Comments are closed here.