Dacă ai treizeci de ani, se mai cheamă că ești copilul cuiva?

Te-a șocat titlul? Minunat, ți-am captat atenția și, de acum încolo, te sfătuiesc să te ții bine de scaun. Urmează o analiză presată la rece. Odată ce ne răcorim, te asigur că vom simți mai abitir căldura… probabil, căldura iubirii. Efectul de contrast.

Răceala vine din lichidarea unei prejudecăți. Căldura e pentru senzația de ușurare emoțională odată ce te-ai eliberat de prejudecată. Mă exprim opac. Să trec la nuanțe specifice și clare.

Vârsta legală la care fiica ori fiul cuiva primește card de identitate e de 18 ani împliniți. Ea a devenit cetățean, un adult responsabil de atitudinea, alegerile și comportamentele sale în mijlocul societății, în relațiile cu instituțiile, organizațiile și grupuri diverse de oameni, dar și de alți concetățeni. Ea e participant la viața comunității, având drepturi și obligații. Cam câți și le cunosc? Apar în Constituție, iar altele, din perspectiva speciei, se cheamă drepturi umane fundamentale. Înțelegi, presupun, că acestea vin înaintea celor din Constituție. Mi se pare al naibii de important să le cunoști. Să ai drepturi înseamnă să ai libertăți. Dar, să nu uităm, ele vin cu consecințe pentru care trebuie să răspundem (responsabilitate).

Stai puțin… Ce fel de card? De identitate. Din perspectivă legală, dar și psihologică, etapa dobândirii unei identități are un final, un termen cronologic. Da, e la 18 ani când odrasla primește acest card de identitate ce poartă semnificația devenirii ei ca persoană – actor pe scena socială a unei comunității (nații) și cetățean al unui stat. Odată ce primește cardul de identitate, ea iese din sfera responsabilității parentale și ajunge pe deplin responsabilă de sine în relație cu ceilalți, fie instituții, fie concetățeni (și, de ce nu, alte viețuitoare din alte specii). Să mai precizez că această ”ieșire” (și ”distanțare”) din sfera parentală nu se petrece de la o zi la alta? Începe odată cu adolescența.

Chiar dacă foarte mulți oameni au convingerea că fiica ori fiul lor rămâne copilul lor toată viața, trebuie să știi că adevărul e altul.  Convingerea lor e o prejudecată. Adevărul poate fi unul relativ dureros sau frustrant. Dacă ai împlinit 18 ani, nu mai zic de 30, nu mai ești copilul lor și ei nu mai sunt părinții tăi. Rolurile de copil și părinte în mijlocul familiei țin de trecut. Sunt amintiri mai mult ori mai puțin pozitive (pentru unii chiar negative și e preferabil să învețe să trăiască cu ele).

Te-am avertizat. E o analiză cu presat la rece. Relația părinte – copil se încheie la 18 ani. Poate nu-ți place, nu-ți e comod, te frustrează și îți vine să nu te mai întorci pe acest blog unde un individ posedat de Satana îți bagă-n cap idei nebunești.

Încă ai nevoie de părinți, iar ei de tine căci nu pot să-ți dea drumul? Ce se fac ei fără tine? Ce te faci tu fără ei? Nu știu, dar știu că ei sunt responsabili pentru viețile lor, fără rolurile de părinți. Iar tu ești responsabil de a ta. Nu mă înțelege greșit. Pot exista, în continuare, relații între voi și sentimente de iubire, loialitate și datorie. Dar, viețile voastre nu mai sunt împreună, ci sunt separate.

Știu că mă repet ca hodorogul (ce voi deveni), relația voastră de copil-părinte s-a încheiat. E drept că poate continua, dar pe alte baze. Sunteți persoane adulte într-o relație de egalitate. Fiica judecă și ia decizii în dreptul ei și părinții în dreptul lor. Când vă întâlniți pe intenții, nevoi sau valori contradictorii, calea pașnică va fi negocierea și concesia. Sau nu.

Bineînțeles că ambii pot trage de relație ca de un elastic cu mult peste optsprezece ani. Ei nu-ți dau drumul, dar nici tu nu dai drumul lor. Refuzați să acceptați separarea, deși s-a împlinit momentul. De aceea, și unul, și altul intervin și interferează în viața celuilalt. Mama sau tata ia decizii pentru tine, tu pentru ei, ei te judecă pe tine și te presează într-o direcție (de ex, să te măriți sau să faci copii), tu îi judeci pe ei și te lamentezi că nu te înțeleg. Ei, desigur, îți vor numai binele (binele lor). Tu nu-l vrei, dar nu vrei nici ca ei să sufere.

Separarea psihologică nu depinde decât parțial de proximitatea fizică. Nu e despre trăitul împreună. Ci despre cum relaționați. Deși, distanța fizică contribuie la separare, nu e suficientă. Conduita și perspectiva de adult produc separarea în plan psihologic. De la momentul primirii acelui card al identității, sunteți persoane cu drepturi și obligații egale și vă respectați în consecință. Relația e pe o bază egală. Mama și tata sunt persoane adulte în relație cu tine, o altă persoană… adultă. Într-o relație armonios derulată de-a lungul celor optsprezece ani, această separare vine treptat și (aproape) de la sine, în mod natural.

Te surprinde? Deja mă afurisești? Bine, dar mai am o precizare. Rămân cu voi amintirile despre copilăria și adolescența în mijlocul familiei. În baza lor, poți continua (sau nu) să păstrezi relația cu părinții tăi. Poți continua să-i numești Mama, Tata, Bunica, Bunicul, fiindcă ești fiul sau fiica lor într-un plan formal (și biologic). E o formă de respect să-i apelezi astfel.

Observi că e la timpul trecut. Tu ai crescut și înțeles, dar și acceptat, că rolul psihologic de copil al lor s-a încheiat. Dacă ei nu pot înțelege și accepta, atunci asta e problema lor. Nu te privește. Tu faci ceea ce consideri că e valoros pentru tine. Viața ta e despre tine, nu despre ei. Tu ești personajul principal al vieții tale.

Câteodată, deoarece dumnealor îți par imposibili prin ceea vor de la tine, poți chiar renunța la relație. Pare o aberație? Nici măcar nu ești obligată să ierți felul lor de a-ți purta de grijă. Ai dreptul să alegi asta. Ești adult responsabil și îți pasă de viața ta. După cum ai dreptul să negociezi cu ei un ajutor material sau emoțional, dacă ai nevoie. La rândul lor, ei ar putea avea nevoie de ajutorul tău. Sunt bătrâni și nu se mai descurcă. Ești oare obligată să-l oferi? Ai, oare, vreo datorie morală? Discutabil. Și cine spune că ”trebuie” să-l oferi? Nu uita că ești adult în relație cu alți adulți, foști părinți. Tu evaluezi, în dreptul tău, și decizi.

Nu te comporta asemeni unui copil cu așteptarea imperativă ca ei, foști părinți, să-ți ofere sprijinul. Nu ți se cuvine, deoarece nu mai ești copil. E o negociere și ajungeți la un compromis. Nu e musai să fie echitabil. Poate ai norocul unor părinți foarte înstăriți în timp ce tu te străduiești să te descurci cu capriciile vremurilor în care trăiești. Ei îți oferă sprijinul, dar nu uita să fii recunoscătoare.

Să ai pretenții vizavi de ei, înseamnă te comporți infantil. După 18 ani (fie 20), ei nu mai au obligații față de tine. La rândul lor, să aibă ei pretenții de la tine, considerând că trebuie să urmezi sfaturile ori așteptările lor, înseamnă să abuzeze de autoritate, fiind fixați în rolurile de părinți (părintele are autoritate și copilul învață s-o respecte).

Dacă insistă cu îndărătnicie să-ți fie părinți într-un fel care nu-ți place, nu-ți trebuie, nu-ți e potrivit nevoilor tale, atunci poți încheia orice relație cu ei. Dispui de această libertate, deoarece ești o persoană, un adult autonom, un cetățean responsabil. Dacă nu ești, adică trăiești din sprijinul lor, te afli într-un bucluc. Ca să ieși din el neșifonat, cu inteligență vei încerca să negociezi un compromis, deoarece depinzi de ei, iar ei își pot retrage sprijinul.

Înclin să cred că părinții tăi nu pot înțelege aceste lucruri. Cei mai mulți părinți s-ar simți răniți. Nici nu știu cât contează să le exprimi. Poate contează pentru unii dintre noi, dar depinde de situația particulară. Însă, faptele tale pot fi sugestive și treptat atitudinea lor s-ar putea schimba în mod natural. Sau nu. Oricum rămâne să te descurci ca un adult responsabil de alegerile sale.