Cuie, ciocan, perete si poc, poc!

4 February 2013 | By Seramis Sas | Filed in: Neurostiinte/Filosofia mintii.

Intra in camera, unde se afla o masa, iar pe masa sunt insirate cateva cuie si un ciocan. La ce folosesc cuiele si ciocanul? Ce poti face cu ele? El se indreapta catre masa, apuca cuiele si le fixeaza cu ciocanul in peretele din apropierea mesei. Poc! Poc! Poc!

Fara sa ia in considerare daca se afla intr-un context potrivit ori nepotrivit, pacientul fixeaza cuiele in perete. Vad cuie – ciocan – perete, atunci urmeaza sa bat cuiele in perete cu ciocanul reprezinta un comportament stereotip de utilitate la un pacient cu leziuni in cortexul prefrontal, care este similar cu cel al unui animal, care reactioneaza stereotip la vederea hranei sau unui potential partener pentru imperechere.

La oameni, cortexul frontal este aproape jumatatate din suprafata intregului cortex, iar jumatate din aceasta jumatate, adica 25 la suta o reprezinta cortexul prefontal  (sediul functiilor executive). Ce e cu asta? Aceasta patrime din cortex asigura flexibilitate in stabilirea si urmarirea unor scopuri. Animalele cu un lob frontal mic sau pacientii cu leziuni in lobul prefrontal manifesta comportamente mai degraba ghidate de stimul. Relatia tipica: stimul – reactie sau stimulul declanseaza in mod automat un comportament specific. Spre exemplu, o colega isi aprinde o tigara, tu o vezi si simti fumul de tigara, ii ceri o tigara (sau iti scoti propria tigara), ti-o aprinzi si fumezi – comportament automat, adica aproape fara sa fii constienta. Urmareai cumva un alt scop? Acela de a fi abstinenta? De aici, nu rezulta ca e cazul sa te suspectezi de leziuni in lobul prefrontal si ca o scanare cu PET-ul te-ar lamuri. Din nefericire sau spre nefericirea unora care aspira la evolutie spirituala, la transcenderea naturii animale, suntem suficient de animale, incat sa cedam (sa permitem mai mult sau mai putin) unor impulsuri si sa actionam automat, la cheie. Zeii, ingerii, heruvimii sau spiritele superioare nu cad in pacat, ei nu cedeaza ispitelor din cate am auzit, ca sa nu zic cunoscut, caci risc sa fiu arogant (hi,hi). Ei reusesc aceasta performanta mirabolanta, in pofida faptului ca nu dispun de un cortex prefrontal bine interconectat. Poti face si tu asta, biet muritor, fara sa speri la un statut angelic aici sau dincolo, cu putin antrenament zilnic.

Marimea acestei zone este asociata luarii in considerare a contextului social in care ne manifestam (vezi si teoria creierului social.) Cu cat e mai mare (oameni si primate), cu atat contextul unei situatii este mai prezent in prelucrarile immediate de informatii (in memoria de lucru). Un animal mare si prost va sari la jugulara unui animal si mai mare si furios doar pentru a-I demonstra ca are dreptate (sa-si apere reputatia!). Un animal mare ori mic, daca e inteligent, se va abtine cel putin deocamdata sa sara la incaierare cu un animal in stare de amoc. Aici e despre animale si comportamente fizice, explicite si nu e necesar sa mutam canalul pe NatGeoWild, daca vrem sa observam dispute deloc inteligente. Incaierarea de aiurea se poate intampla, cand debitele verbale sunt de ne-oprit. Animalul social are unelte mai chivernisite pentru incaierare, de-a dreptul subtile, pentru ca niciunul dintre combatanti nu pare a suferi rani fizice.  Pentru aceste subtilitati oculte, care pot provoca rani psihologice de la distanta de-o masa, putem observa comportamentele stereotipizate (pe model stimul-reactie) in talk-show-uri televizate, incat ma intreb cateodata care e marimea lobilor prefrontali la dumnealor sau, poate, in naivitatea mea neglijez contextul potrivit, de altfel, pentru acest gen de circ.


Comments are closed here.