cui să-i pese că râd până și curcile

Sultanul a fost încolțit și simte cum pierde controlul. Presimt cum va atinge curând apogeul disperării furioase. Alături de Calif a ajuns să strige în toate direcțiile halucinația cu ”statul paralel”, o sintagmă împrumutată de la Erdogan, un alt personaj emblematic pentru democrație.

Îmi fac zilnic dușuri cu apă rece de când citesc cum acești indivizi, aflați în fruntea țării, halucinează sistematic. Probabil pentru că sunt cercetați penal? Deci nu e o toană sau o rătăcire de moment? Am tot sperat în naivitatea mea. Și sunt stupefiat să constat că mulți alții se pripesc cu negarea halucinației lor. Inteligența psihologică ne cere să nu contrazicem halucinația omului. Există riscul întăririi ei prin opoziție fără să mai amintesc de ridicolul situației de care până și curcile râd în hohote.

E evident, sper, pentru mulți oameni (mai inteligenți decât media?) că halucinația lor pare a fi o mascaradă izvorâtă din machiavelismul necesar urmăririi unei agende ascunse. Înainte de toate, au stabilit un inamic fantasmagoric din acele instituții și persoane, pe care nu le pot controla deocamdată. Și apoi l-au numit ”stat paralel” în urma unui delir în grup la Băile Herculane. Poți să nu admiri ”nebunia”? Dacă ar fi nebunie, fără ghilimele, am simți poate compasiune. Nu ne rămâne decât stupefacția și indignarea vizavi de agenda lor ascunsă. Câtă încredere să ai în persoane condamnate și cercetate penal aflate în fruntea unei țări? Dacă ai lua un taxi și ai ști dinainte că șoferul a fost condamnat penal, te mai urci în mașină?

A venit vremea protestului. Sper să fie unul viguros și repetat, fiindcă șoriciul e gros. Și ca să fim pozitivi, putem crede că protestul la români are șanse bune să devină o formă de mișcare fizică patentată ce merită a fi introdusă la jocurile olimpice de iarnă.