cea mai generoasă formă de psihoterapie

Citeam un articol în care, tot mai mulți psihologi preferă în practica lor de consiliere și terapie o abordare eclectic-integrativă. Adică, ei preferă lucrul amestecat în baza uneia sau mai multor orientări teoretice ca umbrelă (de soare). Conform unui sondaj (2015) pe un eșantion de 1019 terapeuți, doar 15 la sută mai utilizează în practica lor o unică orientare teoretică. În schimb, cei mai mulți apelează (eclectic) la patru orientări (stânga-dreapta, sus-jos).

Există terapeuți și psihologi clinicieni care nu-și fac din teoria și metoda școlii unde s-au format o icoană la care să se prosterneze de dimineața până seara. Ei caută instruire și vor să practice ceea poate fi mai potrivit unui client sau altuia. Se cheamă că preferă o practică eclectică, deși e cu dus și întors. Recomandabil ar fi să apeleze la tratamente evidence-based, nu revelation-based! De asemenea, ar face un mare bine pacienților dacă ar apela la teorii psihologice corecte. (detalii urmează în alt articol)

Practicienii cu o abordare eclectică/integrativă apelează la combinații de proceduri și tratamente în funcție de particularitățile omului (și contextului) cu care lucrează. Combinația din practica lor în absența unei teorii-cadru (paradigmă) poartă numele de eclectism tehnic. Când există teoria-cadru (sau unificatoare) sub umbrela căreia se derulează combinația terapeutică, atunci practica lor devine eclectic-integrativă sau, simplu, integrativă. (Sunt mai multe subtilități aici dar nu e loc acum).

Dar să vezi ce confuzie iritantă s-a instalat prin mințile unor actuali și viitori psihologi (ca să nu mai amintesc de publicul interesat). Se crede că practica terapeutică integrativă aparține școlii formative a lui Mr. Ken Evans & Co.

Și acum s-o lămurim. Psihologul care practică eclectic/integrativ nu e unul neapărat format în găselnița europeană a domnului Ken Evans, promovată de altfel, cu mult succes, și prin țara noastră. Oricare psiholog/terapeut de la noi poate practica eclectic/integrativ fără vreo obligație de certificare în această școală. Suficient este să urmeze unele stagii de instruire pe diverse proceduri/tratamente și, uneori, o terapie personală.

Îți mărturisesc că nu agreez școala lui Mr. Ken Evans. (să-i fie țărâna ușoară). Pe lângă doza năucitoare de pseudoștiință ce o conține (cel puțin la noi în țară), mi se pare o abordare incorectă din partea dumnealui față de toate celelalte școli de terapie psihologică.

Domnul Ken Evans a fondat într-o vizuină sistemică, pardon, viziune, o școală de psihoterapie pe baza unui colaj de metode create și rafinate prin alte școli dedicate. Ah, iartă-mă, colajul e un procedeu artistic ce poate duce la un rezultat ce-ți încântă (sau nu) simțul estetic. Nu, integrarea dumnealui e o ”combinație”, după cum stă scris de altfel pe site-ul de profil de la noi din țară. Cu alte cuvinte, a combinat într-o ”școală” ceea ce practică în mod curent psihologii (cum ar fi și cazul meu), care nu aderă dogmatic la teoria și metoda vreunei școli. Combinația dumnealui e ”sterilă”, întrucât nu aduce nimic nou, ne-fiind o combinație inovativă cum e cazul terapiei multimodale a lui Arnold Lazarus, unul dintre pionierii abordării eclectice. Ca să ne înțelegem, e ca și cum chioșcul din bloc îți vinde apă chioară de la robinet îmbuteliată cu avizul patronului! Evident, că tu poți consuma apă în continuare de la robinet. Dar, iată poți obține și un aviz pentru consum, ceea ce îți oferă, chipurile, un soi de expertiză legală.

Se pare că pe continentul european și masiv la noi în țară, practicile eclectic-integrative ale psihologilor au fost acaparate de psihoterapia integrativă – marca Evans & asociații.

Atributul ”integrativă”, așa cum e înțeles în această școală, are la bază concepția unui dualism filosofic extins la tărâmul astral: ”corp-minte-spirit”. Concepția a fost numită viziune sistemică, date fiind trei sisteme, presupunând ca mai înainte să crezi în existența spiritelor nemuritoare. Privind la această extensie dualistă, putem înțelege la ce distanță în ani-lumină față de știința clinică se situează combinația ei de concepte psihologice și tehnici terapeutice. Ca să-l parafrazez pe ilustrul domn Barnum, un pionier al industriei de divertisment american din secolul 19, spectacolul lor are ceva pentru oricine și, în consecință, are mari șanse de a fi vândut la orișicine. Cine nu vrea să primească un ”pachet” cu de toate și pentru toți?!

Sigur că absența inovației sau contribuției la cunoaștere nu împiedică pe nimeni să-și deschidă școală (asociație) de terapie (sau de altceva). Oricine are dreptul să facă din orice cunoaștere/pricepere o ”școală”, chiar dacă seamănă cu apa de la robinet, îmbuteliată și vândută ca apă sfințită de la muntele Athos.

În continuare, amintesc două din ceva-urile false promovate în școală. Se crede că ”orice merge…, că orice teorie și metodă are ceva bun de oferit…”. Fals, bineînțeles dacă pritocești puțin. Iar a doua, de altfel populară printre psihologi, e medicina psiho-somatică sau monumentul gândirii alb-negru sau simplificate la nivelul gasteropodelor, dar cu pretenția omnipotenței terapeutice. Ea are la bază aceiași concepție dualistă, de care pomenesc din nou cu riscul unei plictiseli crunte pentru cititorul fidel. Există un psihic și o soma plus ingredientul interacțiunii dintre ele. În consecință, ei se jură că în spatele bolilor și simptomelor fizice/somatice stau cauzele psihice absconse-n inconștientul abisal! Se asigură astfel că pot vindeca aproape orice. Iată unde era panaceul.