ce am descoperit în psihoterapie

Am realizat mai adineaori că am nițică experiență cu lucrul terapeutic. Prin urmare, de ce nu m-aș lăuda un pliculeț pe aici. De ce nu, mi-am zis, așa că m-am conectat la vocea interioară. M-a întrebat cum lucrez. Mai aud, câteodată, voci și văd frecvent nu îngeri, ci diavolițe (sexi, evident). Motiv pentru care mă feresc de psihiatri și psihanaliști. E prudent pentru mine să o iau la picior și cu autobuzul. Cu așa vedenii pot fi un pericol la volan.

Modul în care practic terapia înseamnă, de fapt, mai multe moduri. Modul unu, modul doi… în funcție de problemele și dificultățile psihologice ale oamenilor care mă consultă. De-a lungul vremii am făcut terapie ascultând cu a treia ureche și privind cu ochiul minții. Însă, în ultima vreme am revenit la fundamente. La behaviorism – abecedarul terapiei. Am un textbook dintre cele mai bune de la prietenii americani trimis by plane. Terapia behavioristă are o abordare științifică din chiar practica ei.

De vreo zece ani încoace răsfoiesc și citesc (mai rar) cărți de popularizare a psihologiei. Ele reiau din nou și din nou acest abecedar din behaviorism completat cu niscaiva concepte din știința cogniției sociale. Unele instrumente pentru dezvoltare personală și self-help au fost preluate în forme simplificate și denumite atractiv ca să prindă la publicul larg. Deși simplificate și atractive, au o istorie lungă de cercetări empirice. Multe altele nu au, fiindcă diletantismul produce născoceli de tot hazul. Unele sunt inspirate, de altfel, din același abecedar spre deosebire de altele visate de născocitorii lor aflați, probabil, sub efectul unor psihedelice. Spre exemplu, am auzit de înlocuirea gândurilor, ba chiar de oprirea lor. Într-adevăr, există o intervenție cognitivă numită ”Stop gândurilor” dar nu are nimic de-a face cu opritul fluxului mental. Ar fi ceva imposibil.

Nu mai comentez despre cât de anapoda au fost înțelese de diverși autori, terapeuți și guru tehnica imageriei ghidate, practica acceptării sau modificarea comportamentală. Însușite superficial, fără atentă instruire, se transformă în bazaconii când sunt practicate de diletanți cu puțină minte. Ai niște gânduri negative și sare psihologa cu ”înlocuirea” lor. Ai niște nervi față de șefa ta, care e de fapt maică-ta (auzi!), hopa sare cu ”jocul de rol” ca s-o ierți pe maică-ta. Oamenii serioși se tăvălesc pe jos râzând cu lacrimi.

Și prea mulți oameni, educați și rezonabili, încă mai cred că varza, pardon, baza psihoterapiei constă în psihanaliza lui Freud. Din păcate pentru clienții la psihanaliză, teoriile freudiene (cu extensiile lor psihodinamice) sunt aproape inutile într-o terapie și pot face mai mult rău decât bine.

De-a lungul vremii, în practică am descoperit roata… că e rotundă și se învârte. Ceea ce contează e relația și comunicarea intimă (dar nu prea intimă) cu persoana din fața mea. La carte se cheamă ”alianță terapeutică”. Doar că o relație nu devine, la un pocnit din degete, alianță terapeutică. Durează niscaiva întâlniri până la o potrivire ce nu e garantată până la încheierea unei terapii. Iar pe parcurs, te însoțește ca o umbră riscul să o strici. Cum? Simplu. Nu reușești să formulezi împreună cu persoana din fața ta scopuri, sarcini de lucru sau teme relevante pentru ea (da, nu pentru tine). Faci ședințe excesiv de structurate de zici că ești la meditații la gramatică sau, pe invers, nestructurate de bateți câmpii zeci de minute. Nu te descurci cu ascultarea activă, deoarece nu te pricepi și simți nevoia să interpretezi anapoda, să critici, să faci discuții mărunte, să ții prelegeri, să tutelezi și să moralizezi. Adică, mai tot ceea ce fac oamenii obișnuiți în relațiile lor obișnuite.

Dacă îți iese și reușești să păstrezi această ”alianță”, atunci cresc șansele unei terapii cu rezultate bune. Restul (metoda, școala și teoria) e mai mult fandoseală, mai puțin când fandoseala e delir sau fantezia și epifania vreunui guru doctor în psihologie și fondator de școală. Iar alianța nu e căldură sufletească și rezonanță karmică, după cum își închipuie psihologii romantici. Înseamnă relație pozitivă (empatie, încredere și respect), acordul asupra sarcinilor/temelor de lucru și asupra scopurilor terapiei.

Alianța e predictorul unei terapii de succes, ne anunță o bogată literatură empirică. Și are o relație inversă cu rata de abandon a terapiei. Oamenii nu mai renunță ușor (cu excepția unor constrângeri externe) dacă simt o relație pozitivă cu terapeutul lor și se angajează tot mai profund în schimbările propuse. Iar câteodată nu renunță mulți ani și chiar o viață întreagă. Pentru că e mare lucru să ai pe cineva acolo, într-un loc ferit de agitația lumii, în preajma căruia (căreia) poți reflecta, contempla sau exprima liber neliniști, frustrări, aspirații și fantezii sau doar simple gânduri rătăcite.

Cinicul ar comenta că mai ieftin e să ai un prieten de suflet. Probabil, dar nu aș paria pe costul mai mic. Prietenia apropiată, de suflet, e rarisimă fiindcă presupune mari investiții de ambele părți. Rămâne un schimb mutual avantajos. Prietenul te ascultă cu răbdare și empatie, dar și tu urmează să-l asculți la fel din reciprocitate. Dacă nu apare, atunci mai devreme sau mai târziu se va destrăma. Avantajul unui terapeut e limpede. Rolurile sunt clare. Nu ești datoare să faci la fel, să te arăți disponibilă pentru el indiferent de bunătatea, căldura și înțelegerea (job description) cu care el sau ea te întâmpină la fiecare întâlnire.

Pentru mine, oricare ședință e un eveniment. E aproape ca o sărbătoare. Mă întâlnesc cu o persoană care îndrăznește să-mi dezvăluie cele mai intime fibre din sufletului ei. Multe alte relații nici nu se apropie de profunzimea acestor întâlniri speciale. Întâlnesc uneori oameni care nu există la un nivel profund și asta… recunosc că mă sperie de moarte. Pe moment, fiindcă îmi trece repede fiind antrenat în arta tibetană a morții (sîc!).

Dacă nu exiști înlăuntrul tău, atunci cine mai ești? Cred că o terapie serioasă lucrează și la acest nivel subtil psihologic, nu doar comportamental. Oricum cele două niveluri se îmbină și se completează. Deși nu dormim, nu suntem vigilenți, prezenți psihologic. Suntem adesea în somn și umblăm, vorbim, facem și dregem lucruri. Conștiința e atunci când ne trezim și reflectăm asupra obiectelor din lumea minții în relație cu lumea de afară. Înseamnă o extensie a conștiinței. De la sine la relațiile cu ceilalți și la mediul în care coabităm. Deoarece, fără conștiința celuilalt, nu prea putem coabita. D-abia de la acest nivel avem libertate psihologică.