CARGO CULT SCIENCE

În anul 1974, celebrul fizician Richard Feynman, aflat la o conferință ținută la Caltech, avertiza studenții asupra practicilor artificiale și greșite din cercetarea științifică, referindu-se în principal la studiile din psihologie și educație. Le-a numit Știința Cultului Cargo. Vei înțelege imediat de ce.

I think the educational and psychological studies I mentioned are examples of what I would like to call Cargo Cult Science.  In the South Seas there is a Cargo Cult of people.  During the war they saw airplanes land with lots of good materials, and they want the same thing to happen now.  So they’ve arranged to make things like runways, to put fires along the sides of the runways, to make a wooden hut for a man to sit in, with two wooden pieces on his head like headphones and bars of bamboo sticking out like antennas—he’s the controller—and they wait for the airplanes to land.  They’re doing everything right.  The form is perfect.  It looks exactly the way it looked before.  But it doesn’t work.  No airplanes land.  So I call these things Cargo Cult Science, because they follow all the apparent precepts and forms of scientific investigation, but they’re missing something essential, because the planes don’t land.

Oare vrea să credem că practicile cercetării în psihologie și educație sunt maimuțăreală? Acest Feynman, chiar dacă a luat un premiu Nobel sau poate tocmai de aceea, mi se pare un tip prezumțios.

Da, răspunde un amic doxă de știință. Psihologia și educația autohtone sunt Știința Cultului Cargo. Ești plecat cu sorcova, i-am ripostat, oferindu-i un voucher la o examinare psihiatrică.

Ce e acel ceva esențial care lipsește din moment ce ”avioanele” nu aterizează?, întreb eu pe amicul meu. ”It’s a kind of scientific integrity, a principle of scientific thought that corresponds to a kind of utter honesty—a kind of leaning over backwards.”, cită în continuare din prelegerea lui Feynman. Alături de integritatea asta, multe alte ingrediente esențiale ne lipsesc per total, completează dumnealui. Redau în continuare care sunt ele, conform cu amintirea dialogului cu acest amic pretențios.

Într-un proiect de cercetare la nivel de licență/masterat/doctorat se poartă lucrările cu parte teoretică și parte de cercetare. De unde rezultă puzderie de năzbâtii, deoarece ei nu cunosc (sau ignoră) principiile conectivității și convergenței ce caracterizează investigația științifică. Cele două părți sunt de fapt una singură, dar structurată coerent, deoarece demersul empiric are rădăcini în cel rațional și invers. Sunt țesute una în alta. Iar o lucrare empirică le cuprinde pe ambele combinate într-un tot coerent. Alegerea metodelor depinde de scop și de specificul problemei de cercetare. Dar, într-adevăr, gânditul incorect și înțelegerea mimetică pot naște comentarii hazlii precum: ”cercetarea calitativă e mai slabă decât cea cantitativă”; ”studiile de caz sunt de două parale”.

Cercetări științifice (hm!) cu ”studii de caz” sunt încheiate cu concluzii general-valabile și cauzalități validate științific. Asta e cumplit de greșit. Studiile de caz sunt dovezi anecdotice, iar cauzalitatea e lucru dificil de testat îndeosebi în psihologie și educație. Dar, nu înseamnă că un studiu de caz e inutil. El reprezintă un prim pas pentru un studiu de amploare.

Logica cercetării empirice trebuie respectată ca litera de lege. Nu se confundă teoria științifică cu speculația, dovezile cu opiniile, cercetarea fundamentală cu cea aplicată, pe cea din teren cu cea din laborator. Nu vei cere eșantioane inadecvate indiferent de problema studiului, nu amesteci grupul de control cu condiția de control, nu randomizezi pe bază de toane, nu testezi ”ipoteze” pe orice fel de design, nu pot fi comparate gâște cu struți și separa absolutist cercetarea calitativă de cea cantitativă. Toate astea sunt orori, nu doar erori!

E adevărat că cercetările psihologice sunt variate, psihologia ne-fiind totuși o știință exactă ca fizica lui Feynman. Ceea ce nu e o justificare pentru demersul științific defectuos practicat prin multe facultăți de profil.

Amicul meu mai comentează că pe la universitățile normale n-ar fi acceptabil ca profesorul, care nu face cercetare, să predea sau să supervizeze proiecte de cercetare. Însă, ”știința” din psihologia și educația neaoșe, consideră dumnealui, e după capriciile fiecăruia. Și oferi exemple cu diverse cerințe metodologice originale și nejustificate dintr-o ignoranță mascată de iluzia cunoașterii: unii cer studenților să aibă musai pentru studiu un eșantion de 30 de participanți, iar alții vor să fie de 90 și nu de 45; unii vor studii musai cu trei metode, alții sunt satisfăcuți cu câteva studii de caz, pe când unii insistă pe experimentele cu zeci de participanți.

Pare că nici măcar nu se mai știe ce e (și ce nu e) o ”cercetare științifică”. Fiecare o înțelege după cum îi cântă sticleții-n cap. ”Mulțumesc amice! Așadar, am înlăuntrul capului o colivie cu sticleți.” El continuă impasibil. Orice maculatură poartă titlul de ”lucrare științifică”, după cum orice autor de maculatură e musai doctor și cercetător. Cel mai simplu e să ne păcălim pe noi înșine, fiindcă suntem ușor de păcălit.

Într-adevăr, e dificil să ne păzim de auto-amăgire, comentez în încheiere. Știm că iluzia cunoașterii ne ține la ani lumină distanță de propria ignoranță.

Aborigenii din mările Sudului (Melanezia) aveau credința că practicile lor ajută la aterizarea marilor păsări cu bunuri pentru ei. Ei credeau sincer și participau cu dedicație la ritualuri. Într-un scenariu ipotetic, cum să-i explici unuia că ceea ce face e profund greșit și inutil?