cand halesti “ciocolata” pana la dezgust

Ma delectez de cateva zile cu o carte “grea”. Imi place sa cred ca ma delectez, pentru ca, in realitate, fac eforturi sa “rontai” subiectul cartii. Sunt aproape convins ca n-ai vrea sa stii mai multe despre aceasta carte si totusi… O am cu imprumut de la prof. Adrian Nuta (scoala-de-psihologie.ro) in speranta unui “post-doctoral” informal si neacademic in… ? Teoria probabilitatilor (brrr!). Cartea este scrisa in limba engleza si se cheama “Introduction To Probability”, al carei autor este un profesor de la Arizona State University. Rationamentul matematic in probabilitati, acesta-i subiectul cartii, de-ti poate inflama nervii. Data fiind, probabil (mmm?), o dispozitie masochista, perseverez in stradania deslusirii acestei matematici. Riscand o exprimare cu iz octogenar, pe vremea mea, la admitere in facultatea de psihologie, puteai alege intre anatomie si matematica(algebra cls. IX – XII). Am ales matematica. Intre timp traseele neurale pentru matematica “s-au stins”. Sunt in reanimare, desi ma tem ca nu mai exista nimic de reanimat.

Am obiceiuri culinare usor excentrice: rontai, mestec si ingurgitez carti. Nu-ti inchipui ca am un mare apetit pentru lectura. Am perioade cand nu am pofta de “hrana” intelectuala si tot ce-mi doresc este sa vegetez in liniste precum soparla in soare, uneori, deschizand televizorul in tentativa zadarnica de a descoperi o emisiune ori un film care sa nu fie realizate parca pentru idioti. Insa, nu dureaza si spontan mi se face pofta si ma trezesc, luand o carte, cateodata la intamplare (chiar daca am lecturat-o) si rasfoind-o cu grija unui bijutier care isi aranjeaza in vitrine aurul si pietrele pretioase.

Nu stiu cum stai tu la capitolul foame si hrana. Unii mananca si se decurca bine. Au grija sa-si umple frigiderele pana la refuz, ulterior aruncand o parte din alimente, fiind, bineinteles, expirate (daca imi amintesc bine, americanii arunca la gunoi 40% din alimentele cumparate). E o masura biologica aici, in nevoia de hrana. Nu poti manca peste nivelul tau de saturatie pentru ca risti stari de greata. De aceea, poate fi util pentru echilibrul tau fiziologic sa ti-l cunosti ca sa te poti opri la timp. La fel cred ca se intampla si cu nevoia de lectura, ea ne-fiind o nevoie in sens biologic, desi cred ca are la randul ei o anume masura. Putem ajunge la saturatie si, daca am continua, am risca o sila de lectura. In mod similar, cred ca unii copii si adolescenti pot ajunge la saturatie si sila, invatand pentru teze si lucrari. (la randul meu, cunosc bine reactia de sila, fiind un produs al acestui sistem de invatamant). Astfel efortul depus pentru studiu devine neplacut si chinuitor pana la reactie de dezgust fata de disciplinele respective. Studiul si lectura au si ele masura lor specifica fiecarei vietuitoare dotata cu capacitati intelectuale diferite. La un moment data, dupa un anume effort, intervine saturatia. Daca vietuitoarea continua, deoarece asa ii cere mami si tati pe de-o parte, iar pe de alta, profesoara, apar sila si greata. Ceva ce parea atractiv si atata curiozitatea naturala a vietuitoarei devine gretos. Doar privind la acel manual ori la caietul de lucru este cuprinsa de dezgust si, eventual, furie. Entuziasmul cunoasterii, sa zicem, biologiei s-a dus nu doar pe apa sambetei, pe toate apele din toate zilele. Nu am cunostinta de elevi si studenti entuziasti la ideea de studiu si lectura. Oare de ce? Sa fie ceva defect cu dumnealor? Sau, cu acest sistem de educatie la care parte din responsabilitate revine si parintilor?

Pana la a schimba ceva in angrenajele acestui sistem, daca esti parinte, de ce nu ti-ai “hrani” mica vietuitoarea cu atat cat are nevoie si, poate, un pic peste? In asa fel incat, prin aprecierea eforturilor sale si nu rezultatelor evaluate cu calificative (ori note), sa-si creasca treptat capacitatea de efort voluntar si mari puterea de concentrare. Unii parinti (multi?!) cauta sa faca din progeniturile lor niste roboti mnemonici. Roboteii ajung la adultete in piata muncii si, daca sunt in functii de conducere, se asteapta de la subordonatii lor la executii mecanizate, adica perfecte si pe banda rulanta, fara a accepta de la bun inceput o marja de eroare. Ce absurd! Ce ingoranta! Desigur ca, nimeni nu intelege o iota din natura biologica a fiintei umane (ce sa mai vorbim de psihologie motivationala), o vietuitoare, o fiinta vie cu fluctuatii de dispozitie, concentrare si motivatie. Adesea, nu poti, nu ca nu vrei! Sa vrei cand nu poti si sa te apuci de lucru, consumandu-ti ultimele resurse energetice mi se pare o decizie inepta. Consecinta ei se cheama surmenaj. Sistemele tale vitale in functie de vulnerabilitatile genetice incep sa cedeze. Continuand lucrul in aceasta stare, ajungi direct in spital.

Dar numai in lumea oamenilor, in care multi isi imagineaza ca suntem fiinte speciale, dotate cu abilitati speciale, negand ori ignorand animalul-om, se pot intampla si perpetua astfel de evenimente, ba chiar, nu-I asa, institutionaliza ca si cutume de educatie. Invata, invata si iar invata, apoi munceste, munceste si iar munceste. In ce scop? Ca sa ai succes, sa fii un meserias, sa traiesti bine, sa devii o vietuitoare exceptionala (copil exceptional, un adult de succes). Desi realitatea sociala stramba si injusta ne demonstreaza zilnic, cu exemple vii, contrariul. Doar unii reusesc, invatand si muncind nevrotic, in timp ce altii au succes fara aceste eforturi, ba chiar fara niciun fel de effort in acest sens. Printre care exista si unii, inteligenti cred eu, care-si dozeaza efortul, fiind atenti cu resursele lor si selectivi in activitati/sarcini si care, poate, nu uita (s-au prins de la emisiunile de pe Animal Planet) ca animalul-om are nevoie de joaca, de multa joaca.  Cat de mult se joaca copilul tau raportat la timpul pentru studiu (ore la scoala, teme acasa)? Dar, tu, adultule? Mmm, am senzatia ca abia astepti sa “spargi” usa firmei ca sa te poti juca ori sa faci ceva cu adevarat interesant pentru tine. Insa, mai ai chef sa inveti ori sa depui efort? Dupa 20-25 de ani de “modelare mecanizata”? Multe activitati recreative (sa joci tenis, sa inoti, sa te cateri si altele) presupun eforturi constante pana ajungi sa ai unele competente. Asa ca, mult mai la indemana este sa stai poponet zi de zi  in fata laptop-ului, televizorului ori la halbere si mititei intr-o “gradina” din centrul capitalei ori undeva la padure, eventual, oferind resturile (ne-degradabile) distractiei tale, celorlalte vietuitoare, oameni si(sau) animale.

Incep sa ma intreb, asa intr-o doara (dintr-o perspectiva conspirationista), daca nu cumva educatia si societatea in general, cauta in mod intentionat sa produca idioti, pardon, roboti. Un fel de “masinarii”, e drept, vorbitoare si capabile de acte altruiste, care functioneaza algoritmic conform unor programe.  Cu certitudine, masinariile sunt folositoare. Pot fi re-programate in functie de necesitati la dorintele programatorilor (unii cu functii publice si administrative). Iar unele programe sunt atat de bine realizate, incat creeza impresia masinariei ca este libera si ca ea face alegeri. Capacitatea de meta-cognitie, adica sa reflectezi asupra ceea ce crezi ca stii despre cutare lucru, si o perspectiva extinsa lipsesc cu desavarsire. O parte din responsabilitate revine “modelarii mecanizate”. Cealalta parte revine, ghici, cui? Ei, dar ma voi opri aici, cu “delirul” meu. Sunt “chemat” la joaca. (hi,hi,hi!)