afirmatiile extraordinare cer dovezi extraordinare

20 February 2012 | By Seramis Sas | Filed in: Gandire Critica in Psihologie.

David Hume (1711-1776) este un filozof scotian, promotor al empirismului, si un sceptic in raport cu cunoasterea umana. Opera sa filozofica considerata cea mai importanta este “Cercetare asupra intelectului uman”, din care voi cita mai jos, publicata in 1758. Scepticismul lui Hume este unul de natura academica si se refera la cunoasterea omului (cea intuitiva) ca fiind in mare parte bazata pe credintele formate din impresiile noastre senzoriale care sunt supuse erorilor (biasate in jargonul psihologiei cognitive). Aceste erori pot fi corectate prin intermediul ratiunii sau dupa cum ne arata Hume in cea mai cunoscuta opera a sa: “Un om intelept, asadar, isi potriveste credintele dupa evidente (dovezi).” Un exemplu concret in acest sens este perceptia noastra inselatoare asupra formei pamantului care ne apare ca fiind plat. Alte exemple relevante sunt iluziile perceptive prezente in orice manual de introducere in psihologie. Ba mai mult, erori nu gasim doar la nivelul perceptiei senzoriale. Ele sunt prezente si la nivelul proceselor cognitive superioare, deci si in atitudinile noastre, si sunt demonstrate prin metodele experimentale de psihologia cognitiva si sociala (de ex. eroarea de atribuire, iluzia superioritatii, efectul de priming, de vividness si mult mai multe decat iti imaginezi!)

Ce mi se pare important este comentariul lui Hume in privinta miracolelor. Iata ce argument ne ofera Hume pentru o situatie in care suntem confruntati cu explicatii supranaturale pentru un fenomen sau un eveniment neexplicabil:

“… nicio marturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni decat daca marturia este cumva de asa natura incat falsitatea ei sa fie mai miraculoasa decat faptul pe care ea nazuieste sa-l stabileasca…

Cand cineva imi spune ca a vazut un mort inviat, reflectez numaidecat daca este mai probabil ca aceasta persoana sa se insele sau sa fie inselata, ori ca faptul pe care-l relateaza sa se fi intamplat intr-adevar. Pun in balanta un miracol si pe celalalt si, potrivit cu superioritatea pe care o descopar, ma hotarasc si resping intotdeauna miracolul cel mai mare. Daca falsitatea marturiei sale ar fi mai miraculoasa decat evenimentul pe care il relateaza, atunci si numai atunci poate el pretinde sa castige credinta sau opinia mea”.

Confruntati fiind cu afirmatii extraordinare despre cutare fenomen sau eveniment ne putem intreba: Ce sanse sunt ca tu care faci aceste afirmatii uluitoare sa te fi inselat in perceptia ta sau ce explicatii naturale sunt posibile pentru un fenomen X? Si intr-adevar sunt sanse mari, considerand multitudinea erorilor mintii umane, ca persoana care declara ca a vazut melci cu umbrele traversand aleile parcului sa se fi inselat. (Exagerez, sunt de acord, dar ce parere ai de un cal care face calcule aritmetice-un caz celebru!).

Mai mult, nu e de gasit un vinovat pentru aceste situatii inselatoare. Suntem cumva victimele creierelor noastre care sunt predispuse la distorsionari perceptive si cognitive. Nu ne putem decat proteja de acestea inarmandu-ne cu cateva instrumente de gandire critica (stii cumva vreo facultate de la noi in care se preda un astfel de curs? Sau, un liceu?). Oamenii nu cunosc aceste idei si nici nu sunt constienti de usurinta cu care sunt amagiti de propriile lor minti. Nici macar psihologii, oameni cu necesitate antrenati in detectarea iluziilor, nu sunt pe deplin constienti de aceste auto-iluzionari generate de creier. Nu ne putem baza pe simtul intuitiei in totalitate oricat de dezvoltat ne-ar parea ( asta n-ar fi altceva decat efectul iluziei de superioritate) intrucat ne crestem sansele de auto-amagire. Interogarea critica si o atitudine sceptica devin necesare daca ne dorim sa ne pozitionam cat mai realist in raport cu experienta si, cel mai important, cu interpretarea data experientei.


Comments are closed here.